Parohia Ortodoxă Română Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail şi Sfinţii Ierarhi Iorest, Sava şi Ghelasie de la Râmeţ, Mitropoliţii Transilvaniei – Borås, Suedia

Creştinismul şi în general toate celelalte religii monoteiste au practicat, până în modernitate, înhumarea trupurilor. Dar în prezent se pare că doar Biserica Ortodoxă a rămas opozantă incinerării (cremării) celor care au încetat din viaţă.

Această atitudine nu îşi are rădăcinile într-un ataşament rigid, cu orice preţ, faţă de trecut, ci există o puternică fundamentare biblică, teologică şi etică a conservării practicii înmormântării. În condiţii cu totul speciale, de exexmplu în urma unei pandemii sau atunci când statul impune această practică (întâlnim acest caz în Japonia), Biserica permite totuşi incinerarea, însă doar după săvârşirea slujbei înmormântării.

Vom încerca să punctăm în cele ce urmează motivaţia Bisericii:

- Argumente biblice

Cuvintele lui Dumnezeu: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19) sunt luate foarte în serios şi preluate integral în slujba înmormântării şi în cea a parastasului. Ca regulă generală în Vechiul Testament, arderea unui corp uman apare în strânsă legătură cu păcatul şi este considerată o cumplită pedeapsă divină.

Întreaga Scriptură vorbeşte despre îngroparea trupului, care aşteaptă glasul trâmbiţei lui Dumnezeu, când toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului (Ioan 5, 28).

- Argumente teologice

Trebuie accentuat faptul că Biserica afirmă succint, aproape în fiecare slujbă (în Crez), învierea sufletelor şi a trupurilor la A doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Desigur că incinerarea nu face imposibilă învierea acelui corp, dar îmormântarea ar trebuie să aibă pentru noi creştinii o valoare arhetipală – o ’imitaţie’ a ceea prin ce a trecut Însuşi Iisus Hristos.

Daca prin Botez suntem, în mod mistic, îngropaţi împreună cu Hristos (Romani 6, 4) cu atât mai mult înhumarea trupului reprezintă sfârşitul firesc al existenţei sale materiale.

Asemenea bobului de grâu, trupurile sunt puse în pământ pentru a renaşte la o altă modalitate de existenţă (Ioan 12, 24). Această imagine o găsim şi în scrierile Sf.Pavel (I Corinteni 15, 37).

- Argumente etice

În ortodoxie, odată cu Botezul şi Mirungerea, corpul uman devine templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6, 19) materie îmbibată de prezenţa divină. Desigur că depinde în mare măsură de noi dacă răspundem acestei dorinţe a lui Dumnezeu de a se odihni în inimile noastre, dar potenţial, fiecare trup al creştinilor este purtător de Duh. Dovezile vizibile, ştiinţifice, ale acestui fapt sunt moaştele sfinţilor.

De aceea Biserica Ortodoxă dezaprobă incinerarea, ca de altfel orice formă de diminuare a sacralităţii trupului – ca de exemplu îmbălsămarea (atunci când aceasta nu se impune cu necesitate).

Nu în ultimul rând, noi oamenii avem nevoie de o raportare materială iar mormântul este, în acest sens, un loc de reculegere şi meditaţie.

Incinerarea este o intervenţie umană în firescul naturii, omul substituindu-se legilor ei. Având în vedere considerentele de mai sus, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1929 ca preoţii să înştiinţeze credincioşii că Biserica refuză orice fel de asistenţă religioasă celor care au fost incineraţi.

În societatea pluralistă în care trăim există mulţi creştini ortodocşi care îşi împărtăşesc viaţa cu unii membri ai familiei care nu sunt de aceeaşi credinţă. Uneori, aceste persoane nici măcar nu împărtăşesc valorile creştine, astfel încât lupta de a păstra adevăratele tradiţii şi practici ortodoxe se dovedeşte a fi foarte dificilă. În special perioada Postului Mare poate fi deosebit de grea atunci când întreaga familie consumă carne, ouă şi lactate, în timp ce membrul ortodox al familiei doreşte să postească.

Chiar şi rugăciunile dinainte de masă sunt o problemă atunci când ceilalţi nu sunt credincioşi. Există, de asemenea, acele dimineţi de duminică sau în zile de sărbătoare când o parte a familiei doreşte să meargă la plajă, în timp ce credinciosul ortodox preferă participarea la Sfânta Liturghie. Dificultatea de a-ţi exprima credinţa poate fi şi mai mare atunci când ceilalţi sunt chiar ostili sentimentelor religioase.

Există mulţi creştini ortodocşi care se lupta să-şi trăiască credinţa într-un mediu care nu este deloc propice pentru viaţa spirituală. Iar această ostilitate faţă de credinţă poate exista chiar şi la locul de muncă. Un număr însemnat de angajatori nu permit angajaţilor să-şi ia liber în zilele de sărbătoare, sau chiar de praznicele mari – cum ar fi Naşterea lui Hristos.

Dar dacă ne-am dedicat viaţa lui Hristos, nu ar trebui să permitem celorlalţi să fie un obstacol în practicarea credinţei noastre. Deşi nu este necesar să fim ostentativi, este important să avem în vedere exemplul primilor creştini. Ei îşi luau atât de mult în serios vocaţia, încât preferau mai degrabă martiriul decât să îşi nege credinţa sau să abdice de la principiile lor creştine.

Am constatat că multe persoane care neagă importanţa religiei au fost, în realitate, dezamăgite fiindcă au văzut o formă de creştinism lipsită de viaţă; şi şi-au format o pre-judecată. Alţii ne văd pe noi creştinii că judecăm şi suntem auto-suficienţi, şi prin urmare, resping apoi orice expresie a religiozităţii.

Şi ce să facem atunci? Mai întâi de toate, să nu ne ascundem credinţa! Sub nicio formă! Acesta nu înseamnă că trebuie să fim moralişti sau să ne credem mai buni decât ceilalţi. Un creştin care este recunoscător pentru credinţa sa este, de asemenea, plin de compasiune faţă de cei care nu au credinţă. A da pentru Hristos o mărturie plină de dragoste, dar în acelaşi timp a urma rigorile impuse de tradiţia noastră ortodoxă, constituie un bun punct de plecare.

Dacă se întâmplă să ne aflăm la masă cu persoane necredincioase, este important să nu aratăm cu ostentaţie că suntem credincioşi, dar nici să nu ascundem faptul că suntem. A ne face discret semnul crucii înainte de a mânca, nu exprimă numai recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu pentru hrana ce ne este pusă înainte, dar constituie şi o mărturie fără cuvinte a dorinţei noastre de a trăi cu adevărat vieţile noastre în conformitate cu cele spuse de Mântuitorul nostru. Iar Domnul a spus că, dacă noi ne vom lepăda de El înaintea oamenilor, şi El ne va renega înaintea Tatălui. Păstrarea modului de manifestare a credinţei noastre, ramanând fideli posturilor de peste an şi făcând un efort de a participa la Sfânta Liturghie măcar odată pe săptămână, sunt lucruri absolut necesare dacă vrem să creştem spiritual.

Ce este important e că devotamentul nostru pentru credinţă şi dorinţa de a da mărturie pentru Hristos pot avea un impact imens asupra celor din jur. Dacă dragostea noastră pentru Mântuitorul se traduce în dragoste pentru familie şi pentru aproapele, cei din jurul nostru vor vedea că Dumnezeul nostru este real şi credinţa noastră ortodoxă este cu adevărat un mod de viaţă, unul care ne transformă. Când oamenii văd că suntem plini de viaţă şi de bucurie şi că nu îi judecăm, şi ei vor dori  la rândul lor ceea ce noi avem. Comoara de mare preţ (cf. Mt 13, 44) poate fi, de asemenea, şi a lor!

* http://ancientfaith.com/podcasts/morningoffering/being_orthodox_in_a_non_orthodox_world

În ce situaţii trebuie să iertăm? Poate fi iertat chiar totul? Ne confruntăm adeseori cu aceste întrebări, iar răspunsul este relativ simplu: putem ierta absolut orice. Cu toate acestea, există multe idei pre-concepute sau mituri despre iertare.

“A ierta înseamnă a uita”.

Unii dintre noi cred că iertarea înseamnă a te preface că “nu s-a întâmplat nimic”, şi a “îngropa tot trecutul” ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Dar dacă totuşi s-a întâmplat ceva? De multe ori ne place să ne justificăm şi să numim alb ceea ce este în realitate negru, dar acest mod de a privi lucrurile nu are nimic de-a face cu iertarea. A ierta nu inseamna a “ştergecu buretele” păcatul sau a diminua ceea ce s-a întâmplat. Iertarea nu depreciază răul sau suferinţa pe care cineva ne-a cauzat-o, întâmplarea în sine. Noi iertăm persoana care a cauzat răul. Sfântul Ioan Hrisostom spune: “Iubeşte păcătosul, dar urăşte păcatul.”

Nu trebuie să închidem ochii la păcatele, ofensele sau faptele răutăcioase care sunt îndreptate împotriva noastră dintr-un fel de servilism sau din simpla dorinţă de a salva o relaţie. Prin urmare, este important să distingem între “iertare” şi “mustrare”. Atunci când mustrăm pe cineva, e bine să spunem lucrurilor pe nume. Şi acesta nu e o chestiune de subiectivism, ci mai degrabă descrierea unei situaţii obiective în care este evident că am fost răniţi, trădaţi, sau dezamăgiţi de către cineva.

“Nu te voi ierta până când nu îţi vei cere scuze.”

Un alt mit este acela că iertarea nu este posibilă decât în cazul în care ne este cerută. Dar nu e aşa. Noi nu iertăm de dragul celeilalte persoane – iertăm pentru binele nostru, pentru a ne vindeca noi înşine.

Ce reprezintă o ofensă? Este acea stare de antipatie faţă de persoana care m-a rănit. Şi acest sentiment trăieşte literalmente, fizic, in interiorul meu. În minte sau în inimă – nu contează. Principalul fapt este că port acest sentiment în interiorul meu.

Iertarea nu e condiţionată de recunoaşterea greşelii de către persoana care m-a rănit, nici de dorinţa sa de a fi iertată. Iertarea depinde de mine, dacă eu doresc să port în continuare această amărăciune în inima mea. Mai mult decât atât, această aversiune nu este a sa, ci este ceva din mine; este furia, ura sau respingerea mea îndreptată către acea persoană.

Pentru inima şi pentru sufletul meu, această furie faţă de celălalt este o povară grea. Atunci când o persoană este incapabilă să ierte, practic se auto-distruge. Oamenii pot purta aceste resentimente ani şi ani, crezând că astfel sunt pedepsiţi cei care le-au greşit, dar, în realitate, aceste resentimente sunt o armă îndreptată împotriva lor înşişi.

“Cei care iartă dau dovadă de slăbiciune”

Se spune că a ierta este un act de slăbiciune iar cel care iartă este lipsit de verticalitate, de coloană vertebrală. Însă în fapt iertarea presupune o doză mare de curaj şi tărie interioară. E nevoie de un efort interior pentru a elibera durerea pe care o altă persoană ne-a cauzat-o. Aşa este, durerea persistă deoarece uneori este imposibil de uitat. Bine, o mică urmă a durerii poate rămâne pentru toată viaţă, fără ca acest lucru să anuleaze iertarea pe care am oferit-o, aşa cum nu ne aducem aminte de cuiele pe care am călcat în copilărie, deşi putem avea cicatricele toată viaţă.

Se poate să nu mai simţim mânie sau să condamnăm, se poate să fi iertat de mult, dar o urmă a acelui eveniment se poate să mai existe şi, ocazional, se se facă simţită. Trebuie să avem în vedere faptul că iertarea nu înseamnă întotdeauna ştergerea durerii interioare. Dacă există încă o memorie a ceea ce s-a întâmplat, sau unele dureri, acest lucru nu înseamnă că nu există iertare. Iertarea – privită pur şi simplu o decizie de genul “gata, am iertat ” este imposibilă. Fără sentimente şi lucrare interioară, emoţională, iertarea nu este ceva real.

“Durerea va trece de la sine”

Perspectiva potrivit căreia “atunci când durerea dispare, totul va fi iertat în mod organic, firesc, fără implicarea mea” este neadevărată. Nimic nu poate fi iertat “de la sine”.

Iertarea este o combinaţie de voinţă şi emoţie. Iau decizia în forul meu interior şi apoi o duc la împlinire folosindu-mă de emoţii. Vedem aşadar că iertarea este un proces gradual şi nu o chestiune rapidă de genul: “am iertat şi am uitat”. În unele cazuri este un proces de lungă durată care depinde de cât de mult am fost răniţi. Şi încă ceva: ideal este ca cel care iartă să nu se aştepte la reciprocitate. Şi nici la o reconciliere automată sau o îmbunătăţire a comunicării cu cealaltă persoană.

Dacă am iertat, nu înseamnă neaparat că relaţia noastră va redeveni ca înainte, ca şi cum nimic nu s-a petrecut. Uneori relaţia se schimbă –  şi se schimbă radical.

Iertarea este darul pe care eu pot să îl ofer altcuiva. Şi îl ofer fără a aştepta nimic în schimb. Dar oare asta ne dorim? Noi ne-am aştepta ca celălalt să se schimbe, să-şi remedieze greşelile, să se căiască. Dar nu, aceste aspecte nu sunt obligatorii – deşi pot apărea. Acceptându-l pe celălalt aşa cum este, iertarea noastră îl va ajuta poate puţin. Dar nu avem garanţia că se va schimba. Iertarea este un act de generozitate, dar şi un risc; generozitate, pentru că într-adevăr vine din suflet, dar riscant, pentru că nu ai o garanţie că se va ajunge undeva. Efectul iertării este necunoscut – atat pentru mine cat si pentru celalalt.

Atunci când vorbim despre ofense, este important să ne amintim că esenţa suferinţei noastre legate de ele sunt aşteptările noastre nejustificate. Primul lucru pe care ar trebui să îl facem atunci când simţim vreo durere interioară este să ne întrebăm: au fost aşteptările mele conforme cu realitatea?
Dacă au fost, atunci putem încerca să vedem ce a mers prost. Dacă nu au fost, atunci problema ofensei este una mult mai puţin sustenabilă.

De unde ştim ca am iertat din inimă?

Pentru a înţelege dacă am iertat cu adevărat, este important să avem câteva criterii interne. Aceste criterii sunt diferite pentru fiecare persoană. Criteriul intern este lipsa de rea-voinţă sau dorinţă de răzbunare în inima mea. Pentru unii poate fi un sentiment de uşurare şi libertate, în contrast cu tensiunea, gravitatea şi sentimentele neplăcute, iar pentru alţii poate fi abilitatea de a vorbi liber cu agresorul fără a simţi după aceea un gust neplăcut sau a avea percepţii distorsionate.

Pentru alţii, iertarea autentică înseamnă încetarea acelui neîncetat monolog interior în care  justificăm, învinovăţim, explicăm, sau judecăm pe celălalt. Dacă aceste monologuri se opresc brusc şi există pacea minţii, atunci înseamnă probabil că am iertat în mod sincer.

Este important ca fiecare persoană să conştientizeze că procesul iertării a evoluat. Dar pentru aceasta nu există criterii externe; nici o altă persoană, din exterior, nu mă poate ajuta să găsesc acest criteriu. E nevoie de auto-observare şi de atenţie la lumea mea interioară. Nu există o altă metodă.

E permis să teolerăm ‘bădărănia’?

Cât despre reacţia noastră la grosolănia cu care ne confruntăm în mijloacele publice de transport, în magazine, sau în alte locuri – ceea ce simţim nu poate fi considerată ofensă. Ofensa este mai mult legată de relaţiile personale şi legăturile sentimentale. În situaţiile de mai sus intervine de fapt un fel de ‘de-personalizare’: insulta poate să nu fie îndreptată către mine personal, ci mai degrabă către mine ‘membrul societăţii’, ‘pasagerul’, sau ‘clientul’. De aceea nu cred că este o rănire a sentimentelor, ci mai degrabă o reacţie de iritare sau de respingere.

Este oarecum normal să reacţionez negativ la o nedreptate, intimidare, sau impoliteţe. Dar mai important este modul în care reacţionez. Desigur, a fii nepoliticos iese din discuţie. De asemenea, e posibil să nu putem spune mai nimic, pentru că forţele cu care ne confruntăm sunt inegale şi poate suntem şi speriaţi. Există un risc prea mare – pot interveni ameninţări fizice din parte celui care te insultă – şi nu este înţelept să-mi creez probleme. Eroismul este desigur de apreciat, dar nu în toate situaţiile. Într-o situaţie violentă este cel mai bine să cerem ajutor dacă suntem în imposibilitatea de a face faţă pe cont propriu. Ne adresăm directorului magazinului sau scriem în cartea plângeri, de exemplu. Nu e bine să lăsăm situaţia nesoluţionată!

De ce nu? Pentru că persoana respectivă chiar poate primi ajutor. Putem avea sentimentul că jignim sau supărăm acea persoană depunând plângere, dar dacă noi nu reacţionăm, acele persoane vor avea sentimentul că pot continua să se comporte în acel fel. Neîntâmpinând rezistenţă la comportamentul lor negativ, încep să creadă că este normal. Si se întâmplă uneori ca oamenii nici să nu ia mai considerare comportamentul lor a fi nepoliticos.

Am călătorit odată cu trenul şi alături de mine se afla o familie care comunica într-un limbaj obscen. Nu se certau neaparat, ci aveau puri si simplu o conversaţie. Lângă noi se aflau şi  două fete tinere. Ascultarea conversaţiei mi-a creat un puternic discionfort şi mi-am dat seama că a ramâne indiferent presupunea să continue astfel întreaga călătorie. Aşa că le-a reamintit că ne aflăm într-un loc public şi că astfel de expresii nu ar trebui folosite. Ei au fost sinceri şi au părut chiar surprinşi oarecum, au fost de acord cu mine şi şi-au cerut scuze pentru ca nu aveau un limbaj mai cizelat. Uitaseră pentru un moment că nu sunt acasă.

Nu doresc să discut caracterul moral al acestor oameni sau modul lor de a comunica, dar este important să înţelegem că, uneori, oamenii pur şi simplu nu îşi dau seama că încalcă anumite standarde sociale. Dar şi noi putem să le cerem să înceteze fără a-i agresa verbal, fără furie sau frustrare.

E adevărat, acest lucru nu ajută întotdeauna. S-ar putea să ni se răspundă cu totul neplăcut. Cu toate acestea, trebuie să spunem păcatului pe nume. Suntem chemaţi să facem acest lucru ca şi creştini ortodocşi.

Cum e mai bine? Să spunem sau nu celorlalţi ce ne supără?

Când suntem ofensaţi, ne întrebăm adeseori dacă e bine sau nu să ne plângem în faţa celui care ne ofensează.

Depinde de situaţie şi de cât de apropiată este relaţia mea cu acea persoană şi dacă am de gând să continui să comunic cu ea. Acest lucru va determina reacţia mea la cuvintele şi acţiunile sale. Dacă vreau să continuăm relaţia, atunci ar trebui să-i comunic ce este dureros pentru mine, care cuvinte mă rănesc, sau de ce nu reacţionez. Desigur, trebuie să facem acest aserţiuni într-un mod limpede (mă deranjează, mă răneşte, mă face să mă simt prost, eu detest asta, etc).

Ce facem atunci când vine vorba de lucruri serioase, cum ar fi sănătatea noastră? Iată un exemplu simplu. O persoană stă lângă mine,şi, fără a cere permisiunea, începe să fumeze. Fumul obişnuieşte să îmi provoace dureri de cap. Acea persoană nu doreşte să-mi facă rău. în mod intenţionat. Oare ar trebui să stau şi să sufăr sau ar trebui să-l spun: “ştiţi, am o durere de cap, aţi putea să nu mai fumaţi”?

Un astfel de răspuns la acţiunile cuiva nu înseamnă că judec persoana respectivă, ci pur şi simplu afirm ce nu-mi place, fără a mă simţi ofensat. În acest caz putem vorbi despre sentimentele şi reacţiile noastre, dar trebuie să ne amintim că, alteori, răspunsul nostru emoţional este inadecvat pentru situaţia dată. Această inadecvare poate fi din cauză că suntem obosiţi, sau nu mă simt bine chiar atunci şi acest lucru, creşte pe moment sensibilitatea mea, aşa ca, uneori, putem să şi exagerăm o situaţie banală: “cum e posibil, cum se poate aşa ceva”?  - fără ca celălalt să fi greşit în mod deosebit.

Cum să reacţionăm atunci când cineva ne ofensează in mod deliberat?

Dacă cineva mă ofensează şi mă răneşte cu bună ştiinţă, atunci încep să pun la îndoială natura relaţiei noastre. Sau mă pot întreba dacă nu am contribuit şi eu la lucru, ceea ce e de asemenea posibil în unele cazuri. Însă chiar dacă aş fi provocat oarecum o astfel de manifestare, nu există nici un motiv pentru care să se răspundă cu “rău la rău”.

În orice caz, dacă nu suntem rudenii, ci doar prieteni, este legitimă o oarecare distanţare şi uneori chiar întreruperea relaţiei. Cu rudele este însă puţin mai complicat.

Cum să abordăm oamenii dificili? Ar trebui să fim mereu precauţi şi atenţi să nu supărăm, sau se poate să ne exprimăm direct punctul de vedere?

Adesea, când avem de-a face cu oameni “sensibili”, devenim ipocriţi în încercarea de a-i mulţumi, crezând că dăm dovadă de virtute şi aratăm grijă pentru acea persoană. Cu alte cuvinte, credem că facem o faptă bună  atunci când le ocrotim şi alimentăm sensibilitatea. Insă nu e aşa. Ipocrizia şi servilismul nu pot fi niciodată virtuţi, indiferent de motivaţiile care se află la baza lor.

Dar care este atunci diferenţa dintre toleranţă şi răbdare? Toleranţă este atunci când mă simt epuizat şi tensionat în interior. Adică atunci când în mine sunt sentimente de nemulţumire, de împotrivire şi uneori chiar de ură. Nu afişez în exterior aceste trăiri, ci încuviintez, zâmbesc şi sunt de acord. Dar toleranţa nu are nimic de-a face cu virtutea creştină a răbdării, care e tot o decizie interioară, dar fară urme de indignare, furie, sau condamnare a unei alte persoane.

Efectul toleranţei este de multe ori bârfa. Pentru că păstrez în mine sentimentele pe care le-am acumulat, dar apoi merg undeva unde mă simt mai in siguranţă şi acolo voi spune tot ceea ce cred despre comportamentul cuiva. Prin urmare, acest servilism nu conduce la un rezultat favorabil.

Este important să ne amintim că suntem responsabili pentru propriile trăiri. Eu nu pot ofensa pe cineva şi cineva nu mă poate ofensa pe mine. Pot să primesc ofensa. Este alegerea mea cum să voi reacţiona şi cât timp voi fi ofensat. Fie analizez si iau atitudine, fie mă complac în această situaţie.

Însă mai devreme sau mai târziu, celălalt va realiza că nu i-am aprobat în nicio clipă modul de a fi, ci a fost vorba doar de toleranţă. Şi de unde va afla acesta? De la noi. Perioada de toleranţă se sfârşeşte, iar vremea când vom exprima “cu pasiune” tot ceea ce am acumulat în interior se apropie. Pentru celălalt, acel moment este teribil de şocant şi dezamăgitor.

Ni se poate părea la început că e mai bine să suferim, “de dragul relaţiei”, dar o relaţie construită pe ipocrizie se auto- distruge treptat.

* Sursa: www.pravmir.com

Mai multe despre iertare şi despre cum să ne vindecăm iertând, http://www.sfintiiarhangheli.ro/sa-ne-vindecam-iertand

Cuvintele de mai jos fac parte din “Scrisoarea către Diognet”, una dintre cele mai frumoase scrieri creştine ale primelor secole, o adevărată „perlă a Antichităţii creştine“.Ea este adresată unui nobil roman care dorea să afle mai mult despre credinţa creştină sau chiar să se convertească. Avea însă o serie de nelămuriri pe care autorul anonim doreşte să i le lămurească, explicându-i pe scurt deosebirile şi asemănările creştinilor cu păgânii.

Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pămînt, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu se folosesc de un dialect aparte şi nici nu duc o viaţă paralelă. Locuind în cetăţi greceşti ca şi barbare – cum s-a hărăzit fiecăruia şi urmînd obiceiurilor locului în ce priveşte îmbrăcămintea, regimul hranei şi restul vieţii – arată minunată şi recunoscut paradoxală constituţia cetăţeniei lor.

Locuiesc în patrii proprii, dar ca nişte emigranţi, iau parte la toate (treburile publice) ca nişte cetăţeni şi suportă toate (îndatoririle) ca nişte străini. Orice pămînt străin le este patrie, şi orice patrie le este străină.

Se căsătoresc toţi, nasc prunci – dar nu-şi aruncă odraslele. Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat (comun). Sînt în trup, dar nu vieţuiesc după trup. Petrec pe pămînt, dar au cetăţenia în cer. Se supun legilor hotărîte dar le depăşesc totuşi prin vieţuirea lor.

Iubesc pe toţi oamenii şi sînt prigoniţi de toţi; sînt necunoscuţi dar totuşi condamnaţi. Sînt omorîţi şi fac vii pe alţii. Sînt săraci şi îmbogăţesc pe mulţi; sînt lipsiţi de toate dar totuşi prisosesc în toate. Sînt necinstiţi şi se slăvesc în necinstiri. Sînt umiliţi şi sînt îndreptaţi. Sînt defăimaţi şi binecuvintează; sînt ocărîţi şi cinstesc (pe cei ce-i ocărăsc). Fac binele şi sînt pedepsiţi ca nişte răi; pedepsiţi fiind, se bucură ca unii făcuţi vii.

Simplu spus, ceea ce este sufletul în trup aceasta sînt creştinii în lume.Sufletul e răspîndit ca o sămînţă în toate mădularele trupului, iar creştinii sînt răspîndiţi în cetăţile lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; iar creştinii locuiesc în lume, dar nu sînt ai lumii. (In 17, 11)

Sufletul nevăzut e deţinut într-un trup văzut, iar creştinii sînt cunoscuţi că sînt în lume, dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu rămîne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi se războieşte cu el (2 Petru 2, 16), deşi nu e cu nimic nedreptăţit de el, pentru că e împiedicat să se bucure de plăceri, şi pe creştini lumea îi urăşte, deşi nu e cu nimic nedreptăţită de ei, pentru că ei se împotrivesc plăcerilor. Sufletul iubeşte trupul care-l urăşte şi mădularele lui; iar creştinii iubesc şi ei pe cei ce îi urăsc pe ei. Sufletul e închis în trup, dar el ţine la un loc trupul; şi creştinii sînt deţinuţi în arestul lumii, dar ei ţin la un loc lumea. Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor; iar creştinii locuiesc şi ei în corturi stricăcioase aşteptînd nestricăciunea în ceruri.

Într-o atît de mare demnitate i-a pus Dumnezeu, pe care nu le este îngăduit a o părăsi.

Dar cine indrazneste astăzi să mai vorbească despre dragostea dintre creştini şi despre prietenie? Cine indrazneste astăzi să mai creadă încă in ele, cand si una si cealalta au fost atat de des batjocorite si parodiate?

O prietenie frăţeasca se formeaza in comunitatea parohiala, monastica sau familiala dupa modelul si ca o expresie a iubirii trinitare: in care nu exista nici o inegalitate, ci raporturi sfinte si sfintite si, asa cum a aratat Hristos, slujire reciproca. Ceea ce pune bazele vietii unei comunităţi creştine este viaţa in Hristos, dragostea comuna pentru Hristos.

“Iata acum ce este bun si frumos, decat numai a locui fratii impreuna” (Ps.132,1), spune psalmistul. Aici este vorba despre prietenia lui Hristos, dragostea in Hristos in care vointele individuale se supun unele altora, in lumina dumnezeiască, pana la a ajunge o vointa unica – o singura inima, un singur suflet, un duh comun. Apostolul Pavel numeste aceasta stare ,,impartasire a Sfantului Duh” sau ,,partasie in Sfantul Duh”. Nu afinitatile psihologice, intelectuale sau trupesti predomina, ci un suflu de viata care vine de la Tatal, insufleteste pe fiii Sai si ii infrateste.

Totusi, aceasta dragoste nu poate sa reziste decat intre aceia care au acelasi scop, după modelul Preasfintei Treimi, în care in care nu exista decat o singura vointa a Celor trei Persoane. Tatal si Fiul si Sfantul Duh au o singura vointa, si, de aceea, Ii uneste un singur suflu. De aceea golirea de propria vointa este conditia inevitabila a vietii in comunitate si a rugaciunii comunitare.

Pentru a putea realiza această ambianţă de frăţietate a celor ce traiesc in Hristos, Parintii dau cateva sfaturi intelepte pe care ni le transmite Sfantul Ioan Casian.

• · Prima regula consta in a nu prefera niciodata bunurile materiale afectiunii unui prieten.
• A doua regula este de a nu prefera vointa noastra individuala vointei prietenului nostru.
• A treia regula consta in a avea in vedere, inainte de toate, binele pacii si al dragostei de Dumnezeu si de aproapele – “dragoastea şi pacea este mai mare decât dreptatea legalistă”.
• A patra regula este de a uri mânia. Mania este considerata de Parinti ca un flagel al omenirii. Ea il desparte pe om de Dumnezeu, de el insusi si de fratii sai. Nu exista nici un motiv, drept sau nedrept, care sa justifice mania (Efes. 4,31).
• A cincea regula cere sa cauti sa potolesti mania pe care fratele nostru o are impotriva noastra. Daca-l vad pe fratele meu manios din cauza mea, eu stiu ca el se indreapta spre pierzanie; fiind manios, el se rupe de comuniunea cu Dumnezeu. Iar daca eu sunt eu e vina, pe drept sau pe nedrept, de aceasta manie, nu pot ramane linistit si, nefiind linistit, nu pot sa ma rog.
• A sasea regula este aducerea aminte de moarte. Daca in fiecare zi cand ne despartim am gandi asa: ,,Este, poate, pentru ultima oara cand ne vedem“, am fi extrem de atenti, prevenitori si nu ne-am permite niciodata sa ne despartim fara sa ne fi iertat in totalitate. ,,Soarele sa nu apuna peste mania voastra” (Efes. 4,26).

Aceste reguli stau la baza prieteniei fratesti, a prieteniei si iubirii lui Dumnezeu. Acestea sunt principiile traditionale ale intregii vieti comunitare creştine, ale oricarei forme de asociere umana dupa Evanghelie. Inima si sufletul multimii celor care au crezut erau una se spune in Faptele Apostolilor (4,27). Pentru a ajunge acolo, la acest ideal de viata comunitara, in cuplu, in parohie, manastire sau intre prieteni, ar trebui sa nu pot dormi daca fratele meu ar avea ceva impotriva mea; aceasta ar trebui sa ma tina treaz.

O ultima invatatura, care confirma pe celelalte, vine sa sustina jugul ascultarii: a te increde mai mult in judecata fratelui tau decat in propria ta judecata. Judecata fratelui sau a prietenului este luata drept criteriu superior opiniei noastre individuale. ” Cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat el insusi” spune Apostolul (Filipeni 2,3).

Este verificarea frateasca; daca dorim sa facem ceva care pare bun, cerem si parerea fratelui. Acordam importanta celor spuse de el, ne incredem in judecata lui; tinem seama de parerea lui pentru a aproba sau dezaproba propriile idei; manifestam atunci smerenia unei inimi pline de blandete, credincioasa acestor cuvinte ale Evangheliei: ,,Nu precum voiesc eu, ci precum voiesti tu.” (Matei 26, 39).

Punctul culminant al acestei legaturi este Taina Sfintei Impartasanii. Daca lipseste ascultarea reciproca, comuniunea euharistica adevarata nu se poate realiza. Nu poate sa existe comuniune decat in Biserica adevarata, unde exista darul ascultarii reciproce. Nu putem oferi darurile duhovnicesti ale rugaciunii noastre daca nu am facut sa dispara tristetea, oricare ar fi cauza ei, din sufletul fratilor nostri, reparand nedreptatile cu dragoste. Eu nu voi putea sa ma rog Tatalui daca l-am suparat pe fratele meu. Nici nu voi putea sa ma rog atunci cand sunt manios. Rugaciunea nu se va ridica de la mine. Caci cum, oare, mi-ar putea da Tatal darul de a ma ruga Lui, daca eu ii dispretuiesc pe cei pe care El mi i-a dat ca frati intru El? ,,Mergi intai si te impaca cu fratle tau si apoi, venind, adu darul tau” (Matei 5,24.)

Preferinta pentru voia fratelui vine din Evanghelie. Aceasta prietenie, aceasta legatura in Hristos, aceasta dragoste constituie semnul distinctiv al Bisericii, al comunitatii celor botezati. Ea este supunerea fata de voia celuilalt, ascultarea reciproca intre frati. Ea este cea care confera originalitate comunitatii crestine si astfel ea poate fi recunoscuta. ,,Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii “(Ioan 13,35).

Surse:

- http://www.razbointrucuvant.ro/2007/10/31/prietenia-duhovniceasca-de-pr-marc-antoine-costa-de-beauregard/

-http://www.facebook.com/notes/histos-este-al-strainilor/cre%C5%9Ftinii-%C3%AEn-lume-cap-v-vi-din-epistola-c%C4%83tre-diognet-scris%C4%83-de-panten/205847412771475?ref=nf

Biserica celebrează în fiecare an, în data de 6 ianuarie, Botezul Mântuitorului Iisus Hristos. Lecturile biblice şi imnele care se cântă atunci la slujbele divine amintesc despre botezul pocăinţei practicat de Ioan, botezarea lui Iisus de către Ioan în râul Iordan şi Botezul din “Apă şi din Duh” – Sfânta Taină a Botezului, pe care ucenicii Mântuitorului şi succesorii lor l-au practicat în Biserică până în ziua de azi.

Despre relaţia dintre aceste trei tipuri de botez şi despre botezarea copiilor – practică des întâlnită în Biserica Ortodoxă – vom vorbi în cele ce urmează.

• Botezul lui Ioan, botezul lui Iisus în Iordan şi Botezul Bisericii

Botezul lui Ioan şi Botezul Bisericii

Se pune întrebarea în ce măsură Botezul administrat de către Apostoli diferă de cel al lui Ioan sau cu alte cuvinte ce este nou in Botezul creştin practicat încă din Biserica primară? Chiar Ioan Botezătorul explică, in mesajul său, diferenţa dintre botezul pe care il practica el şi cel al lui Hristos-Mesia in următorii termeni: “Eu vă botez cu apă, spre pocăinţă: … El însă vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3. 11; Luca 3. 16). Focul se referea, probabil, la Ziua Judecăţii. Aşadar, Botezul pe care il aduce Iisus Hristos este nu numai unul de pregătire, interimar, ci unul final, care duce întru Impărăţia lui Dumnezeu.

Acesta este elementul de noutate al Botezului creştin, după cum afirmă şi Ioan Botezătorul. Acest dar al Duhului Sfânt nu este oferit nici de botezul iuadic al prozeliţilor (despre care vom vorbi mai încolo) şi nici de cel al lui Ioan. Pentru că acest dar este legat tainic de Persoana şi lucrarea lui Hristos, iar Botezul creştin este posibil numai după ce Biserica este constituită ca loc de sălăşluire al Duhului Sfant. Cartea Faptele Apostolilor vorbeşte despre primul Botez in contextul Rusaliilor. Apostolul Petru incheie predica sa, in care explică miracolul Cincizecimii, cu indemnul: “Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos” (Fapte 2. 38).

Dar de ce transmiterea Duhului Sfant, in cadrul Bisericii, a luat forma unui botez? De ce este in continuare legată de o formă exterioară (scufundarea) pe care o practica deja Ioan şi care avea ca precedent botezul celor care se converteau la Iudaism? Care este legătura dintre Duhul Sfânt şi purificarea prin scufundare? Este de inţeles că botezul iudaic al prozeliţilor şi botezul lui Ioan trebuiau să imbrace forma unui ritual de spălare, deoarece efectul lor este purificarea, ‘curăţarea’ păcatelor. La fel cum apa obişnuită spală impurităţile fizice ale corpului, tot aşa apa acelui tip de botez este spre curăţirea păcatelor. Dar nu pare suficient de clar de ce împlinirea botezului lui Ioan – realizată de Mesia-Hristos in Botezul spiritual al Bisericii – trebuie să fie tot o scufundare şi nu o formă exterioară nouă.

Problema relaţiei dintre Botezul cu apă şi Taina Duhului a constituit preocuparea Bisericii pentru mult timp. Care este legătura dintre Duh şi apă? Răspunsul este indicat in botezul lui Iisus de către Ioan, după cum vom vedea; iar Apostolul Pavel i-a conferit expresia teologică in Rom. 6. 1 ş.u. Acesta arată limpede faptul că Botezul creştin, atunci cand este privit din prisma iertării păcatelor, nu este o simplă revenire la botezul lui Ioan. Este mai degrabă împlinirea sa – care a devenit posibilă numai prin lucrarea lui Iisus Hristos săvarşită pe Cruce. Aşa cum arată Apostolul Pavel in capitolul al şaselea din Epistola către Romani, Botezul presupune participarea noastră personală la moartea şi Invierea lui Hristos, intrucât murim şi ne ridicăm impreună cu El, devenind o singură mlădiţă, altoită în Hristos. Prin Botez, oricine poate dobândi acea iertare a păcatelor pe care Hristos a dobandit-o pentru noi toţi, o dată pentru totdeauna, prin Jertfa de pe Cruce.

Nu baia sau spălarea rituală este cea care purifică, ci imersiunea ca atare: in actul Botezului persoana care se botează este realmente, in acea scufundare, “ îngropată împreună cu Hristos ” (v. 4); iar odată cu ieşirea la suprafaţă inviază impreună cu El.

Botezul lui Hristos în Iordan

Totuşi, chintesenţa legăturii dintre Botez şi moartea lui Hristos se limpezeşte in intregime numai atunci cand plasăm această chestiune in contextul Botezului Mântuitorului la Iordan. Ce a insemnat, pentru omul Iisus, propriul său botez? Aceasta este o interogare cu care s-a confruntat Biserica primară. De ce s-a botezat Iisus, in pofida faptului că el era fără de păcat – deoarece ştim că botezul lui Ioan era destinat păcătoşilor? In relatarea din Evangheliile după Marcu, Matei şi Luca răspunsul este conţinut de evenimentul in sine, şi anume in proclamarea glasului din cer: “Tu eşti Fiul Meu prea iubit, întru Care am binevoit”, care este o reverberaţie a  cuvintelor din Isaia. 42. 1 . Avem aici o trimitere la Cânturile Robului Domnului (Ebed-Yahve). Aşa este numit in Vechiul Testament “Robul lui Dumnezeu”, care trebuie să sufere pentru poporul său. Pentru o mai adâncă inţelegere a botezului lui Iisus, este semnificativ faptul că această voce din cer il numeşte pe Iisus “Fiu” (conform textului grecesc) şi, fapt decisiv, Fiu care va indeplini misiunea atribuită profetic in Vechiul Testament Robului lui Dumnezeu, Cel ce suferă.

Şi aici găsim răspunsul la intrebarea: ce a inseamnat pentru Iisus Însuşi botezul spre iertarea păcatelor? În momentul Botezului El a fost ales să-şi asume rolul de Rob al Domnului, Care ia asupra Lui păcatele omenirii. Ceilalţi evrei au venit la Iordan pentru a fi botezaţi de Ioan spre iertarea propriilor păcate. Iisus, dimpotrivă. În clipa când este botezat asemenea celorlalţi, aude o voce care proclamă: “Vei fi botezat nu pentru păcatele tale, ci pentru cele ale intregului popor. Pentru că Tu eşti Cel despre care Isaia a proorocit că trebuie să sufere pentru păcatele oamenilor”. Aceasta lucru inseamnă că Iisus este botezat in perspectiva morţii Sale – moarte ce are ca efect iertarea păcatelor tuturor oamenilor. Din acest motiv, El trebuie să fie solidar cu poporul său şi să coboare însuşi in Iordan pentru ca “să se împlinească toată dreptatea”. De asemenea, la botezul său, Mântuitorul primeşte Duhul Sfant in plenitudinea Sa. Acest lucru are, de asemenea, legătură cu suferinţa ispăşitoare a Robului lui Dumnezeu despre care vorbeşte profetul Isaia. Mai exact, cu a doua jumătate a textului din Isaia. 42. 1, a cărui inceput este rostit de glasul ceresc, sună astfel: “Am pus Duhul Meu peste el [Slujitorul lui Dumnezeu]; El va face judecată neamurilor.”

Astfel, Botezul lui Iisus trimite înspre sfârşit, înspre punctul culminant al vieţii sale, Jertfa de pe Golgota – în care Botezul îşi va găsi implinirea. Acolo, Iisus va realiza un ‘Botez general’. În cadrul propriului său botez din Iordan, a fost “investit” să facă acest lucru. Iisus Hristos nu va boteza oamenii cu apă, asemenea lui Ioan Botezătorul, ci va implini un Botez general, pentru toţi oamenii, o dată pentru totdeauna, în momentul morţii sale pentru păcatele întregii umanităţi.

• Circumcizia, botezul prozeliţilor evrei şi Botezul copiilor în Noul Testament

Ceea ce se intamplă in Taina Botezului este clar definit in textele pauline decisive: I Cor. 12. 13 şi Gal. 3. 27 – incorporarea in Trupul lui Hristos . Dumnezeu altoieşte cu adevărat pe om in Trupul lui Hristos. Prin urmare, in acel moment, pentru persoana botezată, primirea acestui act constă in nimic altceva decat acceptarea pasivă a voii lui Dumnezeu ca el să fie intr-adevăr primit de El in Trupul lui Hristos. El este “botezat” (Fapte 2. 41) – o diateză pasivă indiscutabilă.

Este adevărat şi faptul că Botezurile adulţilor care veneau din iudaism şi păganism – adică singurele Botezuri despre care auzim, ca regulă generală, in Biserica Noului Testament – sunt un prilej de afirmare a credinţei din partea adulţilor ce urmează să primească Botezul. Dar este o greşeală a trage prea repede vreo concluzie: faptul că mărturisirea şi credinţa sunt condiţii prealabile ale unui Botez. Oponenţii botezului copiilor incearcă de multe ori să prezinte problema ca şi cum fiecare concepţie despre Botez care nu postulează credinţa (ca precondiţie) presupune in mod necesar o eficienţă magică – iar magicul sau simbolicul pot fi evitate numai in cazul Botezului adulţilor, acolo doar fiind vorba de un eveniment conştientizat. Dar dacă privim încorporarea in Biserică a persoanei botezate ca un act divin al harului, independent de om, orice inţelegere magică este exclusă, pentru că a rămane in acest har depinde de răspunsul ulterior al omului. Dimpotrivă, ne vom lămuri că invăţătura nou-testamentară autentică despre Botez este compatibilă cu Botezul copiilor – chiar dacă acesta se practica sau nu – şi că textele din Noul Testament care sunt prezentate pentru a susţine Botezul copiilor işi pot găsi, de asemenea, aplicarea legitimă la Botezul adulţilor.

Cei care contestă existenţa pedo-baptismului nu ar trebui să se bazeze pe ideea că nicăieri in Noul Testament nu este menţionat Botezul copiilor. Ocaziile unei astfel de practici ar fi apărut in două cazuri destul de diferite.

a) În primul caz, atunci cand o “casă ” (familie) ar veni cu toţii la Botezul creştin, presupunând existenţa copiilor in acea “ casă ”.

b) În al doilea rand, după convertirea şi Botezul părinţilor, sau a unuia dintre părinţi, dacă s-ar naşte copii – iar acesta nu este un caz frecvent la inceput, dar cu siguranţă frecvent in vremea Noului Testament.

În aceasta constă slăbiciunea aproape tuturor opoziţiilor referitoare la botezul copiilor: nu se iau in considerare aceste două situaţii. Însuşi modul in care aceste situaţii se evidenţiau în cadrul Botezului prozeliţilor din Iudaismul contemporan Noului Testament ar fi trebuit să prevină ignorarea lor.

Botezul prozeliţilor evrei

Este cunoscut faptul că, în vremea Noului Testament, atunci când cei dintre neamuri se converteau la Iudaism, copiii lor treceau la rândul lor prin botezul destinat prozeliţilor. Pe de altă parte, aceşti copii, dacă se năşteau după convertirea părinţiior lor, nu mai trebuiau să fie botezaţi. Se considera că sunt ‘aleşi’ prin părinţii lor – un considerent important, avand in vedere analogia din I Cor. 7. 14.

Ar trebui luată aici in considerare şi forma in care ne este transmisă relatarea binecuvantării copiilor din Marcu 10. 13 ş.u (Matei 19. 13ş.u., Luca 18. 15ş.u).

Astfel, dacă în privinţa găsirii dovezilor botezării copiilor in textele Noul Testament este oarecum justificată prudenţa, pe de altă parte, in acelaşi Nou Testament există indiscutabil mai puţine indicii – de fapt nici una – ale Botezului la maturitate al celor născuţi şi crescuţi de părinţi deja increştinaţi. Singurul caz de copii ai unor părinţi creştini despre care auzim este menţionat in I Cor. 7. 14 şi urmează practica botezului prozeliţilor: sunt botezaţi doar copiii proveniţi din părinţi păgani care s-au convertit la creştinism, spre deosebire de cei născuţi după convertirea părinţilor lor. În orice caz, acest pasaj se pare că exclude botezul acestor copii creştini, mai târziu, la vârsta adultă. Cei care contestă caracterul biblic al botezului copiilor, prin urmare, trebuie să ia in considerare faptul că practica botezului la maturitate, pentru fiii şi fiicele născute din părinţi creştini, pe care ei îl recomandă, este chiar mai puţin atestată de Noul Testament decat Botezul copiilor (pentru care se pot indica anumite analogii) fiind lipsită, intr-adevăr, de orice fel de dovadă.

Paralela dintre Botez şi conferirea drepturilor cetăţeneşti

Nu cred că există o ilustrare mai adecvată a caracterului haric al primirii prin Botez în Trupul lui Hristos, adica in Biserica – decât “împărtăşirea” de drepturile cetăţeneşti prin intermediul guvernului unui stat. Ceea ce este fundamental in conferirea cetăţeniei este încorporarea in statul respectiv şi nu declaraţia personală sau inţelegerea sensului acestei incorporări. Un asemenea act merge pe linia cauză-efect. Nu este o chestiune de “conştientizare”, ci un lucru distinct şi nou care are loc. Fiecare avantaj pe care statul respectiv il are de oferit omului este conferit de facto doar in momentul naturalizării cetăţeanului (act independent de voinţa şi intelegerea candidatului la cetăţenie) şi nu pe baza promisiunilor făcute în prealabil de acesta. Dacă noul cetăţean, indiferent dacă este copil sau adult, prin conduita sa de mai tarziu repudiază cetăţenia – care nu constituie doar un înscris in certificat, ci angrenează o serie de privilegii şi obligaţii materiale şi spirituale care i-au fost conferite – atunci aceste avantaje işi vor pierde, pentru el, puterea. Chiar dacă nu putem forţa paralela, este un exemplu foarte adecvat pentru a ilustra faptul că Botezul, ca primire in Trupul lui Hristos, este un act al voinţei divine care nu este independent de acţiunea prealabilă omului – act care, prin şi odată cu încorporarea, conferă persoanei botezate harul de “a fi îmbrăcat în Hristos” (Galateni 3. 27; Rom. 6. 3ş.u) şi de a se afla in acest loc special, Biserica- Trup al lui Hristos.

Trecerea prin Marea Roşie, prefigurarea a Botezului în Vechiul Testament

Pe aceeaşi linie de gândire sunt şi anumite texte fundamentale care au ca tema Botezul în viziunea Sfântului Apostol Pavel.

Un har baptismal, valabil pentru intreaga comunitate ca atare – şi anume poporul lui Israel, in trecrea sa prin Marea Roşie – se presupune de asemenea şi in I Cor. 10. 1ş.u, un pasaj care ar trebui să fie mult mai atent observat in discuţiile despre Botezul copiilor. Aici este destul de limpede faptul că acest eveniment, privit ca proto-tip al Botezului, se referă la legământul pe care Dumnezeu l-a incheiat cu intregul popor. Trebuie să ne referim şi la continuitatea dintre legământul pe care Dumnezeu l-a incheiat cu Avraam şi legămantul cu noul Israel, Biserica-Trup al lui Hristos (a Aceluia despre care se vorbeşte in Galateni 3 . 16), care aduce la desăvârşire vechiul legămant. Semnul legămantului incheiat cu Avraam, circumcizia, este numit “pecete”, In Romani. 4. 11, apare ca pecete “a dreptăţii lui Avraam pentru credinţa lui”, pentru comunitatea tuturor credincioşilor a cărei părinte este el destinat să fie (Romani 4. 11 şi 12).

• Botezul şi circumcizia: Noul si Vechiul Testament

Vom vedea că invăţătura şi practica circumciziei, precum şi a botezului prozeliţilor (care este strans legată de aceasta), constituie premise pentru intreaga chestiune a Botezului copiilor in Noul Testament şi a practicii sale. Aceste ritualuri iudiaice erau săvarşite atât asupra adulţilor cât şi asupra copiilor – practica dublă fiind în acest caz dovedită cu siguranţă. Există atât o circumcizie a adulţilor, cât şi una a copiilor; la fel şi cu botezul destinat prozeliţilor. Este semnificativ faptul că, in această privinţă, Iudaismul nu întâmpina nicio dificultate. Trebuie să luăm insă in considerare şi următoarea distincţie (şi, prin analogie, a o incadra in invăţătura creştină despre Botez): distincţia dintre copiii născuţi din părinţi evrei şi cei care sunt primiţi in comunitatea evreiască impreună cu părinţii lor prozeliţi.

In primul rând trebuie subliniat faptul că inţelegerea Botezului creştin ca o împlinire – şi astfel o abrogare – a circumciziei iudaice este prezentă deja in mod explicit in gândirea Apostolului Pavel: Col. 2. 11, şi implicit, Rom. 2. ş.u, 4. 1ş.u; Gal. 3. 6ş.u şi Efes. 2. 11ş.u). Pentru că circumcizia este primirea in Vechiul Legămant, la fel cum Botezul creştin este primirea in cel Nou .

Analogia devine incă şi mai clară dacă observăm faptul că, în vremurile Noului Testament, prozeliţii care erau circumscrişi urmau şi o baie de purificare – aşa-numitul botez al prozeliţilor. Cu siguranţă Ioan Botezătorul este implicat in această practică, insă el introduce un element nou, revoluţionar – scandalos in ochii evreilor contemporani lui –şi anume faptul că pretinde acest botez nu doar de la păgani, ci de la toţi evreii (deja circumscrişi). La Ioan deja botezul pare a înlocui oarecum circumcizia. Referitor la primirea in comuniune a celor care doresc să ia in serios aşteptarea lui Mesia, Ioan nu mai face nicio diferenţă: toţi sunt acum in postura prozeliţilor şi au nevoie de botezul pocainţei.

În mod obişnuit, actul de primire în iudaism al copiilor ai cărori părinţi au fost tăiaţi imprejur consta într-o singură operaţiune: circumcizia. Pentru prozeliţii care proveneau dintre neamuri (atât adulţii, cât şi copii lor) se adăuga un al doilea ritual – botezul de purificare. Împreună cu prozeliţii adulţi trebuie să fi fost botezaţi, de asemenea, şi acei copii ai lor care s-au născut înainte de convertire. Având in vedere această practică şi legătura dintre botezul lui Ioan (iar, prin acesta, Botezul creştin) şi botezul purificator al prozeliţilor, ar fi trebuit să asistăm la o interdicţie expresă a botezului copiilor in Noul Testament dacă acesta s-ar fi aflat in contradicţie cu doctrina şi practica Creştinismului primar. Nu este deloc un contra-argument pentru compatibilitatea botezului copiilor cu invăţătura biblică despre Botez faptul că Ioan Botezătorul cere pocăinţă inainte de acest botez. Din moment ce, pentru el, toţi cei ce veneau spre a fi botezaţi erau in postura unor prozeliţi, trebuia să ceară o pocăinţă prealabilă. Dar nu avem niciun motiv să credem că Ioan ii oprea pe copiii care au fost aduşi la Iordan de părinţii care făceau această penitenţă pentru a fi primiţi in comuniunea mesianică.

O altă situaţie referitoare la botezul iudaic al prozeliţilor ar putea să apară atunci când copiii sunt născuţi după convertire şi după botezul părinţilor lor. Această situaţie a apărut şi în cazul Botezul Bisericii primare – şi am văzut că Sfântul Apostol Pavel, în I Cor. 7. 14, urmează aici doctrina şi practica iudaică (conform căreia copiii prozeliţilor sunt consideraţi ca fiind deja curaţi şi sunt ‘scutiţi’ de botez, deşi în cazul lor trebuia să urmeze şi tăierea-împrejur).

Acest inţeles dezvăluie punctul in care Botezul creştin incepe cu adevărat să fie implinirea circumciziei: faptul că primul poate fi (şi este) administrat femeilor. Principiul antic potrivit căruia numai bărbaţii sunt “cetăţeni cu drepturi depline” este depăşit deja şi in botezul prozeliţilor. Dacă şi femeilor provenite dintre neamuri le este permis botezul iudaic al prozeliţilor, inseamnă că acesta era, pentru femeile respective însăşi încorporarea in comunitatea iudaică, în poporul ales. Iar din moment ce Botezul în Hristos inlocuia şi implinea nu numai botezul prozeliţilor ci şi circumcizia (ca act de primire) orice diferenţă dintre bărbat şi femeie este suprimată in el. (Gal. 3. 28)

• Botez şi credinţă

E necesar să facem acum următoarea distincţie: ce rol joacă credinţa candidatului inainte, in timpul şi după Botez?

Un text relevant in această problemă, I Cor. 10. 1 ş.u, face o atentă distincţie intre ceea ce se intamplă in decursul salvării poporului lui Israel la trecerea Mării Roşii – prototipul Botezului – şi ceea ce se intamplă după acest acest eveniment, şi anume, reacţia negativă a majorităţii oamenilor la acest Botez şi consecinţele sale extraordinare. E necesar să inidcăm autoritatea ce stă la baza aceastei distincţii; iar pentru aceasta trebuie să cităm in continuare capitolul 6 din Epistola Sfantului Apostol Pavel către Romani, care se află, pe bună dreptate, in prim-planul dezbaterilor moderne pe această temă. Invăţătura importantă despre Botez din Rom. 6. 1ş.u nu se referă la cei care incă nu sunt botezaţi. Nu este un catehism pentru botez, ci conţine mai degrabă indicaţii ulterioare oferite celor deja botezati referitoare la cele ce s-au intamplat cu ei in Botez: “Aşa şi voi, socotiţi-vă că morţi îi sunteţi păcatului, dar vii lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6. 11). In consecinţă, această conştientizare a ceea ce se intamplă la Botez, inţelegerea şi credinţa prealabilă nu fac parte din primul act al evenimentului baptismal, ci doar din faza ulterioară – chiar şi în cazul Botezului adulţilor. Chiar dacă singura intenţie a Apostolului este a reaminti cititorilor săi ceea ce le fusese deja impărtăşit inainte de Botez, faptul că el se referă la persoane botezate şi vorbeşte despre Botezul lor ca despre un eveniment trecut, in care ei au fost pur şi simplu subiect pasiv, rămane adevărat.

Prototipul Botezului, trecerea Mării Roşii din I Cor. 10. 1 ş.u, este menţionat de Pavel doar pentru a arăta că, în primul act, Dumnezeu este cel care lucrează, iar in al doilea omul trebuie să răspundă. Întreaga chestiune a legăturii acestui eveniment cu Botezul este faptul că după el – cu adevărat şi strict temporal după aceea – trebuie să urmeze în mod necesar răspunsul omului la darul lui Dumnezeu. Şi acest lucru e necesar chiar şi atunci cand credinta a fost deja prezentă inainte de Botez.

• CONCLUZII

În Noul Testament este cu siguranţă atestat faptul că Botezul creştin este administrat evreilor şi păganilor adulţi, care se coverteau la creştinism. Dovada unui Botez al copiilor este doar indirectă, demonstrabilă din anumite indicaţii pe care le avem in acest sens. Pe de altă parte, Botezul copiilor este congruent, in fiecare detaliu, cu invăţătura Noului Testament despre Botez. Şi anume:

1)Hristos, prin moartea şi invierea Sa, săvarşeşte pentru toţi oamenii şi independent de voinţa lor un botez general;

2)Dumnezeu permite persoanei botezate, prin incorporarea in Trupul lui Hristos, să fie părtaşă la acest eveniment al mantuirii care a avut loc o dată pentru totdeauna;

3)in acest sens, credinţa (ca răspuns la acest har) este decisivă;

4)Botezul, in esenţa sa, este implinirea circumciziei şi a botezului prozeliţilor

Din aceste considerente finale, desprindem concluzia că atat Botezul adulţilor, cat şi cel al copiilor trebuie să fie considerate la fel de scripturistice.

* fragmente din lucrarea lui Oscar Cullmann, “Baptism in the New Testament”.

Crede şi nu cerceta?

Expresia “Crede şi nu cerceta!” este o parafrază nefericită (care nu îşi are originea, nici locul în Biserică) a unui cuvânt pe care Iisus l-a rostit înaintea Apostolului Toma, atunci când acesta din urmă s-a îndoit de realitatea existenţei Sale şi a vrut să atingă coasta străpunsă a Mântuitorului Înviat. “Fericit eşti, Toma. Deoarece ai văzut, ai crezut. Dar mai fericiţi sunt aceia care, cu toate că nu au văzut, totuşi au crezut” (Ioan 20, 29).

Cei mai mulţi dintre noi am primit în copilărie câteva ‘adevăruri’ legate de credinţă – fie de la părinţi, învăţători, apropiaţi sau mediul social în care trăim – iar acest minimum de credinţă a fost păstrată ca un fel de comoară. Ne-am dezvoltat în multe direcţii, dar conştiinţa noastră despre ‘lumea nevăzută’ şi despre certitudinea ei nu a mai crescut odată cu noi. Şi a venit un moment în viaţă când copilul din noi – copilaşul de opt anişori, care a acumulat toată credinţa de care a fost capabil la acea vârstă şi care şi-a format o anumită viziune asupra lumii, care este desigur copilărească – s-a confruntat, în interiorul său, cu un adversar: „Prostii! Doar nu crezi în astfel de lucruri!”. Şi a început o polemică ce a sfârşit prin capitularea ‘credinţei’ – pentru simplul fapt că a fost o dispută dintre un copilaş cu o inimă curată şi o gândire necomplicată împotriva cuiva care pune problema la un alt nivel de înţelegere, la un alt nivel de percepţie a lumii.

La vârsta de opt ani, lumea poate fi crezută pe cuvânt. La optsprezece sau la treizeci, nu. De aceea, răspunsurile cele mai convingătoare se nasc în urma unor ‘crize spirituale’ pe măsură.

Edificul credinţei, sau al perspectivei creştin-ortodoxe asupra lumii, se construieşte cu mari eforturi şi se cimentează mereu prin studiu şi rugăciune, iar uneori i se testează rezistenţa chiar şi prin îndoială.

Sărbătoarea Naşterii Domnului – un plagiat?

Probabil că la întrebarea enunţată în titlu, marea noastră majoritate nu ne-am gândit niciodată, nu am căutat răspuns sau am primit indicaţii eronate. Printre acestea din urmă, cele mai uzitate două idei care pun la îndoială însăşi legitimitatea sărbătoririi Naşterii Domnului pe 25 Decembrie sunt următoarele:

- “Data de 25 Decembrie a fost aleasă premeditat de către Biserică pentru a imprima o tentă creştină anumitor sărbători păgâne, dedicate anumitor zeităţi (Dies Solis Invicti Nati) sau celebrări ocazionate de apropierea Solstiţiului de Iarnă”. Această idee a fost proclamată pentru prima dată în mediul protestant german, la începutul secolului al XVIII-lea şi se vroia înca o dovadă a faptului că Biserica a suferit multe modificări negative de-alungul secolelor, creştinismul pur apostolic fiind înlocuit – în opinia autorilor acestei teorii – cu un creştinism ‘păgânizat’, care a copiat anumite moduri de manifestare ale Elenismului.

Însă ideea existenţei unei sărbători pre-creştine pe data de 25 Decembrie, căreia Biserica i-ar fi modificat doar conţinutul, este foarte greu de demonstrat. Nu există suficiente dovezi istorice în acest sens. Expresia “soarele dreptăţii” – pe care o găsim în operele scriitorilor creştini din antichitate, dar şi în imnele sau slujbele Bisericii Ortodoxe din ziua de Crăciun, nu au absolut nicio legătură cu Sol Invictus, ci sunt o reverberaţie a unei  sintagme mesianice pe care o găsim în Vechiul Testament la Profetul Maleahi (capitolul 4, versetul 2).

- “Mântuitorul Iisus Hristos nu putea să se fi născut iarna, iar acest lucru rezultă chiar din paginile Noului Testament” afirmă o altă concepţie, care atrage atenţia asupra faptului că păstorii-martori ai evenimentului minunat din Betleem (Luca, capitolul 2) se aflau în acel moment cu turmele la păşunat, lucru imposibil dacă plasăm acţiunea în anotimpul rece.

Dar din tradiţia ebraică (Mishnah) aflăm că aceşti oameni nu erau păstori obişnuiţi, ci îndeplineau un fel de obligaţie ritualică, iar turmele de oi erau destinate sacrificării în Templul din Ierusalim şi se aflau acolo în tot timpul anului – chiar şi iarna – având în vedere climatul blând al Ţării Sfinte. Mai mult, în aceeaşi tradiţie rabinică găsim interdicţia de a păstori oile în alt spaţiu decât cel al pustiei, apropierea de Betleem explicându-se in acest caz doar prin natura specială a acestor turme destinate oficiului de la Templu.

De când sărbătorim Crăciunul pe 25 Decembrie?

Este adevărat faptul că la inceputurile istoriei ei, Biserica nu a celebrat în mod unitar Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Spre exemplu, crestinismul răsăritean sărbătorea pe data de 6 Ianuarie “Epifania” (sau Arătarea lui Dumnezeu în lume) – zi în care se amintea atât de Naşterea lui Iisus Hristos, de Adorarea Magilor, de Botezul lui Iisus şi de miracolul pe care Hristos îl savârşeşte la nunta din Cana Galileii. Aceasta, în timp ce Apusul creştin observa Naşterea Domnului (Crăciunul) pe data de 25 Decembrie.

Chiar dacă au durat aproximativ 400 de ani pâna la generalizarea sărbătoririi Naşterii Domnului pe data de 25 Decembrie în întreaga lume creştină, reflecţiile teologice legate de această dată nu au lipsit în operele scriitorilor creştini. Şi ele coboară până în secolele al II-lea şi al III-lea prin Teofil al Antiohiei sau Hypolit al Romei.

De ce 25 Decembrie?

Descoperite cu câteva decenii în urmă, “Manuscrisele de la Marea Moartă”, incluzand cele mai vechi manuscrise biblice existente, care oferă o perspectivă importantă asupra societăţii iudaice din Ţara lui Israel, din timpul Perioadei celui de-al Doilea Templu, asupra momentului naşterii creştinismului şi al iudaismului rabinic, sunt foarte importante şi în rezolvarea ecuaţiei stabilirii datei Crăciunului.

Pe baza acestor pergamente şi a câtorva fragmente din Vechiul Testament (1 Paralipomena/Cronici 24, 7-18), s-a reuşit reconstituirea sistemului recurent sacerdotal de slujire la Templul din Ierusalim în vremea Noului Testament. Astfel, se ştie cu certitudine că preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezatorul (Luca 1, 5 ) îi revenea să slujească la Templul în perioada cuprinsă între a 24-a şi a 30-a zi a lunii a opta din calendarul ebraic (corespondenta lunii Septembrie din calendarul nostru) .

Ţinând cont de cele de mai sus şi parcurgând primele capitole din Evanghelia după Luca, vom constata, privind un calendar al Bisericii Ortodoxe, că ea a păstrat şi transmis cu acurateţe aceste date istorice importante pentru primele generaţii de creştini. Astfel:

- La sfârşitul lunii Septembrie:    Zaharia şi-a îndeplinit slujirea preoţească la Templul din Ierusalim (Luca 1, 8 ) potrivit timpului în care îi era ‘rânduit’ să slujească. Apoi, soţia sa, Elisabeta, a rămas însarcinată (Biserica Ortodoxă sărbătoreşte zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul pe 23 Septembrie) după cum i-a vestit Îngerul (Luca 1, 24) ascunzand acest lucru timp de 5 luni.

- 25 Martie, Sărbătoarea Buneivestiri:   In a şasea lună a sarcinii Elisabetei (Luca 1:26), Arhanghelul Gabriel binevesteşte Fecioarei Maria că va avea un fiu.

- 24 Iunie, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul: La trei luni după Bunavestire, se naşte Sfântul Ioan.

- 25 Decembrie:   La nouă luni după Bunavestire, se naşte în Betleemul Iudeii Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Naşterea lui Iisus Hristos în sufletele noastre

Vedem aşadar că stabilirea datei Crăciunului este o problemă alei cărei rădăcini coboară mai degrabă în Sfânta Scriptură decât în mitologia pre-creştină. Este important, desigur, fundamentul istoric al oricărei sărbători, însă cu mult mai profundă este semnificaţia ei duhovnicească.

În Biserica Ortodoxă, celebrăm naşterea, minunile, moartea şi învierea lui Iisus Hristos în fiecare Sfântă Liturghie. Dar pentru ca evenimentul istoric unic petrecut acum două mii de ani să ne marcheze şi pe noi, este imperativ necesar un lucru: Iisus Hristos să se mai nască odată. Insă de această dată  şi în inimile noastre…

• Bibliografie selectivă

http://www.fisheaters.com/customschristmasnotes.html

http://www.orthodox-christianity.com/2010/12/calculating-christmas-the-truth-about-dec-25/

http://en.wikipedia.org/wiki/Sol_invictus

http://christianity.about.com/od/christmas/f/christmashistor.htm

Principala premisă de la care porneşte acest articol este că Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura fundamentală a Părinţilor Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

1.  Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.

Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu încercăm să pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în auto-analize obositoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o  lungă strădanie a vindecării acestor patimi.

Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.

2. Boala sufletului

Sufletul omului

După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.

Suflet şi trup

De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).

Ce anume este boala sufletului

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.

Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:

“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).

Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii. Deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase.

Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.

Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea) şi întunecarea minţii.

Ce este întunecarea minţii?

Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l

împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.

Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.

3. Vindecarea sufletului

Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.

Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.

Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.

Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.

b) Conştientizarea bolii

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.

Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus – să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.

Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.

Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.

c) Preotul-tămăduitor ortodox

Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.

Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.

În tradiţia patristică se vorbeşte despre două feluri de botez, întâi, botezul prin apă; iar al doilea, botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?

De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.

d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă

Liniştirea minţii de involburarea de ganduri

„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).

Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.

Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii.

Îmaginaţia bolnavă

Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.

Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune că imaginaţia este un televizor color inventat înaintea celui real.

Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie bolnavă.

Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află imaginaţia.

Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.

Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite idei.

De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.

Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.

Patimile

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.

Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.

a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.

b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.

c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.

d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care

poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.

e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.

f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.

g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie)este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).

Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească

Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu.

* adaptare după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

1. Să ne aducem aminte că suntem fii şi fiice ale Bisericii Ortodoxe. Şi acestea nu sunt vorbe goale. Să ne gândim la responsabilitatea pe care o presupune această condiţie a noastră.

2. Viaţa pământească este trecătoare, efemeră. Cu toate acestea, modul cum gestionăm viaţa noastră va determina destinul veşnic al sufletului nostru. Să nu uităm aceasta nici măcar o clipă.

3. Să trăim evlavios. Să ne rugăm lui Dumnezeu în biserică, acasă, permanent, cu credinţă, încredinţându-ne viaţa în mâinile Sale. Să împlinim sfintele şi mântuitoarele porunci ale Domnului şi să urmăm sfaturile şi perceptele Bisericii.

4. Darul cuvântării este cel mai mare dar pe care L-am primit de la Creator. Cuvântul îl înnobilează pe şi îl ridică mult deasupra oricărei făpturi. Dar cât de rău-întrebuinţat este acest dar de către umanitatea pervertită! Să păstrăm darul cuvântării şi să îl folosim ca nişte creştini. Să nu judecăm, să nu vorbim ‘în deşert’. Să ne ferim ca de foc de cuvintele rele şi conversaţiile lascive. Să nu uităm ce a spus Mântuitorul: “Căci (în ziua judecăţii) din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12:36-37). Minciuna nu este tolerată  pentru că: “Domnul îi va nimici pe toţi cei care grăiesc minciuna” (Ps. 5: 6).

5. Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Fără dragoste, nu există Creştinism. Să nu uităm că dragostea creştinilor este jertfelnică, iar nu ego-centrică. Să nu ratăm nici o ocazie de a dovedi compasiune şi dragoste.

6. Să fim blânzi, smeriţi şi curaţi în gândurile, cuvintele şi faptele noastre. Să nu-i imităm pe necredincioşi. Să nu luăm exemplu de la ei şi să evităm tovărăşia lor. Necredinţa este contagioasă. Să încercăm să nu fim învăluiţi de obiceiurile ruşinoase ale lumii de azi.

7. Să ne temem de vanitate şi mândrie. Să fugim de ele. Mândria a cauzat căderea din Cer a celui mai puternic înger. Să ne aducem aminte că “pământ suntem şi în pământ vom merge”. Să ne smerim cu adevărat.

8. Principala noastră grijă să fie mântuirea sufletului. Ea trebuie să constituie principala noastră grija şi preocupare. Să nu fim asemenea acelora care, prin indiferenţă şi neglijenţă îşi conduc sufletele la veşnică pierzare.

Sfântul Filaret al Moscovei

Mulţi dintre cei care asistă pentru prima dată la o slujbă a Bisericii Ortodoxe suferă un adevărat şoc cultural. Ei văd preoţi îmbrăcaţi într-un fel de robe brodate migălos – traversând biserica şi legănând un obiect care se numeşte “cădelniţă” – oameni care îşi fac cruci şi se închină, aud cântări arhaice, rugăciuni lungi şi elaborate şi nu în ultimul rând simt un parfum bogat de tămâie. Toate acestea îi pot determina să îşi pună întrebarea: “De ce tot acest ritual? Oare nu a condamnat Iisus ritualurile fariseilor? Cultul creştin nu ar trebui să fie ceva spontan, inspirat şi condus de către Dumnezeu?” Catalogând modul de închinare al creştinilor ortodocşi drept lipsit de temeiuri biblice, mulţi dintre vizitatori nu se mai întorc. Iar aceasta este un mare păcat, deoarece prejudecăţile şi ignoranţa îi împiedică pe aceştia să descopere comorile spirituale pe care le ascunde cultul şi modul de închinare al creştinilor ortodocşi.

În cele ce urmează voi încerca să arăt că: (1) Modul ortodox de închinare este liturgic (conţine anumite ritualuri) deoarece închinarea adusă lui Dumnezeu, aşa cum o prezintă Biblia – atât în Vechiul cât şi în Noul Testament – este una liturgică; (2) Cultul creştin a fost unul liturgic încă de la începutul istoriei Bisericii; (3) Modul de închinare non-liturgic, care este o marcă specifică Protestantismului, reprezintă o scindare de modelul istoric al cultului creştin; şi (4) Modul liturgic de închinare este esenţial pentru înaintarea noastră în viaţa spirituală.

I. Este cultul Vechiului Testament unul liturgic?

Pe muntele Sinai, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele Zece Porunci. În plus, i-a oferit şi indicaţii referitoare la construirea Cortului Mărturiei şi a mobilierului din interiorul său (Exod 25-27), la confecţionarea veşmintelor preoţilor (Exod 28) şi la instituirea sărbătorilor religioase cu caracter ciclic, anual (Exod 23). Primele şapte capitole din cartea numită “Levitic” oferă indicaţii cu privire la diferitele sacrificii de animale ce urmau să fie aduse divinităţii. Mai târziu, au fost compilaţi o serie de Psalmi, aceştia constituindu-se în cartea oficială de cultul a Templului.

Toate aceste date, luate împreună, indică faptul că modul în care oamenii Vechiului Testament îl slăveau pe Dumnezeu era unul liturgic.

Ce ce este frapant în cazul cultului vechi-testamentar nu sunt neapărat ritualurile, ci mai degrabă faptul că acest cult se bazează în întregime pe revelaţia divină. Domnul Dumnezeu îi porunceşte lui Moise:

Vezi să faci toate acestea după modelul care ţi-a fost arătat în munte (Exod 25:40, a se vedea, de asemenea şi 25:9, 26:30, 27:8; Levitic 7:37-8;).

Cuvintele “după modelul” înseamnă că Moise nu a elaborat modul de închinare al lui Israel din proprie iniţiativă. Cultul Vechiului Testament era, aşadar, unul liturgic, deoarece fusese conceput după modelul cultului divin ceresc (Evrei 8:5). Cuvintele “în conformitate cu modelul” constituie un avertisment împotriva unui mod de închinare creativ sau inovator. Moise a avertizat în mod special poporul lui Israel referitor la preluarea iniţiativei proprii sau a atitudinii inovatoare în manifestările cultice:

Nu veţi face nimic din ceea ce faceţi voi acum aici, fiecare după cum îi place lui; căci până acum încă nu aţi intrat în odihna şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul vostru. (Deuteronom 12:8)

Faptul că primii israeliţi au luat în serios acest lucru poate fi constatat din capitolul 22 al cărţii lui Iosua: tribul lui Ruben, a lui Gad şi jumătate din tribul lui Manase au construit un altar memorial pe cealaltă parte a râului Iordan – iar celelalte triburi au echivalat acest gest cu un act de trădare.

Un alt pasaj din Vechiul Testament, utilizat adesea pentru a justifica respingerea ritualurilor religioase, este fragmentul din Amos 5:21. La o primă vedere, aceste versete par a justifica această atitudine, dar, citite în context, ele reprezintă de fapt un îndemn la congruenţa dintre manifestările exterioară şi resorturile interioare ale religiozităţii:

Eu dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să sufăr adunările voastre de sărbătoare!

Deşi Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei.

Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot suferi sunetul alăutelor tale!

Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!

(Amos 5:21-24)

Respingerea de către Dumnezeu a manifestărilor cultice pline de ipocrizie este asemenea respingerii buchetului de trandafiri oferit soţiei de către soţul infidel – buchet adus doar pentru a potoli mânia ei. Trandafirii nu au nimic, ci ipocrizia din spatele gestului este condamnabilă. O temă similară, a necesităţii congruenţei între gesturile ritualice şi sentimentele ce stau la baza lor, găsim şi în Psalmul celebru de pocăinţă, scris de regele David:

De ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile-de-tot nu le vei binevoi.

Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

Atunci vei binevoi jertfa de dreptate – prinosul şi arderile-de-tot – atunci vor

pune pe altarul Tău jertfe.

(Psalmul 50 : 16-19)

Chemarea la integritate spirituală nu este, la Profeţi, ceva nou; ci poate fi urmărită, de

asemenea şi în Levitic:

De veţi aduce Domnului jertfă de mulţumire, să o aduceţi de bunăvoie; (Levitic 19:5).

Un ecou al acestor cuvinte găsim şi la profetul Isaia :

Şi a zis Domnul:

– Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui e departe de Mine;

dar zadarnic Mă cinsteşte învăţând porunci şi învăţături omeneşti. (Isaia 29:13)

Chiar dacă modul de închinare al vechilor israeliţi era corect din punct de vedere liturgic, Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei pentru că motivaţia acestui cult nu era una sinceră.

Pasajele de mai sus demonstrează faptul că religia Vechiului Testament era prin excelenţă liturgică. Adevărata religie a Vechiul Testament consta însă în strânsa legătură dintre modul de închinare liturgic, idealurile etice înalte şi încrederea în mila lui Dumnezeu. A spune despre vechii israeliţi că practicau simple ritualuri goale, lipsite de substanţă, denotă mai degrabă ignoranţă şi necunoaşterea bogăţiilor spirituale şi a inspiraţiei divine ce stă la baza cultului Vechiului Testament.

Profeţiile din Vechiul Testament

Profeţii lui Israel au prezis venirea lui Mesia, Cel ce va mântui pe Israel şi va revărsa îndurarea divină şi peste celelalte neamuri. Aceste profeţii îşi găsesc împlinirea în Persoana lui Iisus Hristos – Care a murit pe cruce pentru mântuirea lumii. Dar aceleaşi profeţii descriu, într-o manieră asemănătoare, cultul divin al vremurilor mesianice.

În ultima parte a cărţii profetului Iezechiel există o secţiune lungă (capitolele 40-48) ce descrie modul de închinare în vremurile mesianice. Atunci va fi un Templu (capitolele 40-42), altar (capitolul 43) şi preoţie (capitolul 44). Indicaţiile referitoare la construirea altarului şi la ceremoniile religioase, pe care le găsim în capitolul 43, indică faptul că modul de închinare în timpul lui Mesia este unul liturgic.

Isaia a prevăzut un nou Templu, având o nou preoţie, de soriginte non-iudaică:

Ei vor vesti slava Mea printre neamuri. Şi pe fraţii voştri de prin toate neamurile îi vor aduce prinos Domnului, pe cai şi în căruţe, în lectici purtate de asini cu umbrare, în sfânta cetate a Ierusalimului, zis-a Domnul, ca şi cum fiii lui Israel Mi-ar aduce Mie jertfele lor, cu cântece de psalmi în casa Domnului. Şi voi lua dintre ei preoţi şi leviţi, zice Domnul. (Isaia 66:19b-21)

Profeţia lui Isaia: “Ei vor vesti numele meu printre neamuri” îşi găseşte împlinirea în cuvintele lui Iisus (Matei 28:19-20). Harul legământului divin, limitat odată la un grup etnic (poporul evreu), este acum accesibil tuturor popoarelor. Faptul că, în epoca mesianică, închinarea adusă lui Dumnezeu va fi una de tip liturgic, poate fi dedus din aceste trimiteri la noul Templul şi la noua preoţie.

Proorocul Maleahi a vestit de asemenea faptul că Dumnezeu va fi slăvit de toate neamurile din lume – şi una din mărcile distinctive ale acestui cult va tămâia, împreună cu jertfele curate:

De la răsăritul soarelui până la apus s’a preamărit numele Meu printre neamuri; şi’n fiecare loc i se aduce numelui Meu tămâie şi jertfă curată; că mare e numele Meu printre neamuri, zice Domnul Atotţiitorul (Maleahi 1:10).

Construcţia “de la răsăritul soarelui până la apus” este o licenţă poetică ce descrie amploarea şi extinderea adevăratului cultui oferit lui Dumnezeu de către popoarele întreagii lumi în epoca mesianică. Un semn distinctiv al acestui cult va fi utilizarea tămâierii. Aşa cum tămâia era folosită în Cortul Mărturiei din Vechiul Testament (Exodul 30:1-10, 34-38), tot astfel va fi utilizată şi în veacul ce va veni, în epoca mesianică. Faptul că tămâia este folosită la fiecare slujbă a cultului ortodox, reprezintă o împlinire directă a profeţiei lui Maleahi.

II. Exemple de închinare în Noul Testament

Pentru a înţelege atitudinea lui Iisus faţă de Templul iudaic, trebuie să pornim de la adevărul că El este Mesia, Cel vestit de Profeţi. În El au fost împlinite profeţiile Vechiului Testament. Venirea Sa a însemnat sfârşitul Vechiului Legământ şi începutul unuia Nou. Atitudinea lui Iisus faţă de Templu a fost una pozitivă. De exemplu, după ce vindecă un om de lepră, îi porunceşte celui vindecat să se arate preoţilor şi să aducă la Templu sacrificiile prescrise de legea mozaică (Marcu 1:40-45). Ca un bun evreu, Iisus a respectat Sărbătorile evreieşti: Paştele (Luca 2:41, Ioan 2:23), Sărbătoarea Corturilor (Ioan 7:2) şi Sărbătoarea Cincizecimii (Ioan 5:1).

Criticile Sale dure împotriva ritualismului fariseilor, din capitolul 23 al Evangheliei după Matei, reflectă preocuparea Vechiul Testament – despre care am vorbit puţin mai sus – pentru congruenţa dintre ritualul exterior şi atitudinea spirituală interioară. Din această cauză, Iisus foloseşte cuvintele profetului Isaia (29:13), atunci când îi mustră pe farisei pentru raportarea lor legalistă la Vechiul Testament. Deşi Iisus a afirmat în numeroase rânduri Vechiul Legământ, El era, în aceeaşi măsură, conştient că a venit în lume pentru a stabili o nouă legătură între om şi Dumnezeu. El a prezis apusul Templului şi răsăritul Bisericii atunci când le-a spus liderilor religioşi evrei: “Distrugeţi templul acesta, şi îl voi ridica în trei zile” (Ioan 2:19).

Raportarea primilor creştini la Templul din Ierusalim a fost, de asemenea, una pozitivă. Templul constituia unul din locurile favorite unde aceştia se adunau. În Faptele Apostolilor 2:46-47 citim:

Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul.

Deşi continuau să se întâlnească în Templu, se adunau de asemenea şi în case, pentru a “frânge pâinea” – adică, pentru a sărbători Noul Legământ al lui Iisus Hristos în Taina Euharistiei. Cina Domnului, sau Euharistia, este punctul culminant şi continuarea sistemului sacrificial al Vechiul Testament. În Faptele  Apostolilor  2:42,  Apostolul Luca descrie comuniunea primilor creştini:

Şi stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

În originalul grecesc, cuvântul “rugăciuni” este articulat cu articolul hotărât şi constituie un indiciu al faptului că primii creştini, la început, nu foloseau rugăciuni spontane, ci utilizau rugăciunile liturgice ale comunităţii iudaice. Acest lucru este întărit şi de faptul că Apostolii continuau să ia parte la viaţa liturgică a Templului. În Fapte 3:01 citim despre Petru şi Ioan, care se îndreptau înspre Templu, pentru rugăciunea de după-amiază.

Cu adevărat elocvent este şi exemplul Apostolului Pavel. Pavel, care a militat pentru Evanghelia harului şi a luptat împotriva tendinţelor iudaizante din Biserica primară, pare să nu aibă nici o problemă în a lua parte la anumite ritualuri iudaice. În capitolul 21 din cartea Faptele Apostolilor citim faptul că Iacov şi bătrânii (presbiterii) bisericii din Ierusalim, îi oferă lui Pavel următorul sfat:

Ia cu tine pe aceşti oameni, participă împreună cu ei la ritualurile de purificare şi cheltuieşte pentru ei ca să-şi radă capul (Fapte 21, 24).

Fragmentul mai sus citat respinge întru-un mod strălucit ideea că ritualul şi cultul liturgic ar fi ceva incompatibil cu creştinismul adevărat. Fratele Domnului, Iacov, în calitate de întâi-stătător al Bisericii din Ierusalim îl îndeamnă pe Pavel să ia parte la ritualurile de purificare ale acelor bărbaţi şi să plătească pentru ei toate cheltuielile necesare! Nu există niciun indiciu că Pavel ar fi obiectat.

În ultima carte din Biblie, în Apocalipsa, Apostolul Ioan descrie experienţa răpirii sale până la cer, acolo unde a văzut închinarea cerească a îngerilor şi a sfinţilor. Tot acolo el sesizează un Templu, având o Sfântă a Sfintelor, un altar şi tămâieri (Apocalipsa 8:3-4, 15:5-8). Modul ceresc de închinare, aşa cum îl descrie Sfântul Ioan în Apocalipsa, aduce foarte mult cu Cortul Mărturiei din Vechiul Testament şi cu viziunea Profetului Isaia (Isaia 6).

Surprinzător sau nu, Noul Testament – de la început până la ultimul paragraf – nu exclude închinarea liturgică. Noul Testament admite cult liturgic prezent în Vechiul Testament, accentuând totodată faptul că Iisus Hristos este împlinirea profeţiilor şi prefigurărilor din Vechiul Testament. Nicăieri Biblia nu îndeamnă la un mod de închinare lipsit de ritualuri, la un cult non-liturgic. Prin urmare, creştinii evanghelici care doresc să onoreze învăţătura Bibliei, ar trebui şi ei să folosească un mod de închinare “în conformitate cu modelul” arătat de Dumnezeu – adică un cult liturgic.

III. Cultul Noului Israel

În anul 70 d.Hr. romanii distrug Templul din Ierusalim. De acum încolo, nu va mai exista niciun Templu unde să fie aduse jertfele prescrise în Levitic. Templul iudaic se poate să-şi fi încetat funcţia, dar cultul divin continuă şi astăzi în Biserica Ortodoxă. Acest cult are la bază următoarele principii: (1) Iisus este Mesia cel promis, (2) Iisus a fost Mielul Pascal, a Cărui Jertfă, prin moarte pe Cruce, a constituit punctul culminant şi împlinirea sistemului sacrificial din Vechiul Testament, şi (3) prin Învierea lui Iisus, Biserica Sa constituie Israelul cel nou (Ioan 2:19).

O veche învăţătură rabinică afirma că, atunci când va veni Mesia, toate sacrificiile vor fi eliminate, cu excepţia unuia: todah sau jertfa de mulţumire:

În vremurile[mesianice] care vor veni, vor înceta toate jertfele, cu excepţia todah – jertfa de mulţumire. Aceasta nu va înceta niciodată (Tratatul Pesikta, I)

Tocmai aceasta e semnificaţia Cinei Domnului. De fiecare dată când un preot ortodox stă înaintea altarului şi repetă cuvintele lui Iisus: “Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22:20), el oferă Euharistia (sau Mulţumirea cea Mare) – care împlineşte această profeţie. Aşadar, Liturghia (slujba principală a cultului Bisericii Ortodoxe) nu este doar un memorial simbolic, ci un banchet mesianic, îndelung anticipat de către profeţi.

Cult Bisericii Ortodoxe îşi are rădăcinile în cultul Templului din Ierusalim. Acest lucru poate fi sesizat şi în arhitectura bisericii ortodoxe. Fiecare biserică are trei secţiuni: pronaos, naos, şi zona altarului; iar acestea corespund celor trei secţiuni ale Templului Mărturiei: curtea, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor. Curtea era spaţiul în care se desfăşurau jertfele animale şi în care era localizat bazinul de apă. În Locul Sfânt era masa pentru punerea înainte a pâinii şi altarul de tămâiere – aşezat în faţa unei cortine uriaşe (catapeteasma) brodate cu imaginea unor heruvimi. Sfânta Sfintelor era cel mai intim areal al Templului, acolo unde se afla localizată Prezenţa divină (peste Chivotul Legii) şi unde numai marele preot avea voie sa intre.

În fiecare biserică ortodoxă, în perimetrul altarului se celebrează Euharistia şi tot acolo se păstrează Evanghelia. Această rânduială trimite la Chivotul Legii din Vechiul Testament, în interiorul căruia erau păstrate Tablele Legii (cele Zece Porunci), după cum citim în Deuteronom 10:5 şi unde Marele Preot aducea ca jertfă sângele de ţap şi de viţei (Levitic 16). Ca şi în cazul Sfintei Sfintelor, care era delimitată de o cortină brodată cu imaginea unor heruvimi, şi zona altarului unei biserici ortodoxe este demarcată de un perete împodobit cu icoane. Cultul ortodox, asemenea celui iudaic, foloseşte tămâia la fiecare serviciu liturgic. În mod similar, veşmintele elaborate purtat de episcopii şi preoţii Bisericii Ortodoxe amintesc de veşmintele lui Aaron, primul Mare Preot (Arhiereu) al evreilor (Exod 39).

În Noul Testament, Scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Evrei se remarcă datorită unei ample paralele între cele două legăminte: cel vechi şi cel nou. Acestă scrisoare a fost compusă într-un moment în care Biserica primară se confrunta cu o criză teologică majoră. O parte dintre evreii recent convertiţi şovăiau şi se gândeau să se reîntoarcă la religia de la care au plecat. “Scrisoarea către Evrei” a fost redactată cu scopul de a-i convinge pe aceştia de superioritatea creştinismului asupra religiei mozaice. Practic, autorul susţine că Noul Legământ este superior celui Vechi, deoarece Iisus Hristos este Mesia – Cel ce desăvârşeşte şi suprimă vechiul legământ. O lectură superficială a “Scrisorii către Evrei” ar putea conduce înspre următoarea concluzie: odata cu dispariţia vechiului testament, dispare şi nevoia de ritualuri şi liturghie. Un text-suport adesea citat în acest sens este Evrei 9:10:

Acestea erau numai legiuiri pământeşti – despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări – şi erau porunci până la vremea îndreptării (Evrei 9:10).

Totuşi, o lectură atentă a contextului în care a fost scrisă această frază, arată că autorul nu exclude ritualurile şi cultul liturgic din Noul Legământ. Principala preocupare a Scrisorii către Evrei este a demonstară că superioritatea noului legământ este dată de faptul că Iisus Hristos este împlinirea şi realitatea prefigurărilor din Vechiului Testament.

Mai mult, autorul scrisorii presupune că modul de închinare în cadrele noul legământ este unul liturgic. Spre sfârşitul Scrisorii către Evrei există un verset pe care mulţi dintre protestanţi îl trec cu vederea, dar care este destul de frapant atunci când îl aducem în discuţie:

Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului. (Evrei 13:10).

Multe biserici protestante au în prim plan un amvon şi, probabil, un pupitru pe care este aşezată Biblia, dar nici una nu are altar. Totuşi, autorul Scrisorii către Evrei – după ce scrie despre superioritatea Noului Legământ – menţionează următoarele: “avem altar”. Cu alte cuvinte, Biserica Noului Testament, la începuturile sale, avea un altar, unde se aducea jertfa spirituală a Euharistiei. În mod similar, Bisericile ortodoxe au fiecare un altar. Însă nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre marea majoritate a bisericilor protestante.

Versetul de mai sus ridică o serie de întrebări despre modul de închinare al protestanţilor: deşi au amvon în locul din care se predică, au bisericile protestante altar acolo unde este adusă jertfa euharistică? Au ele preoţi (sacerdoţi) care să aducă jertfa euharistică? În afară de o serie de biserici anglicane, răspunsul este negativ. Aşadar, o biserică protestantă care nu posedă un altar pentru adecerea jertfei euharistice, s-a rupt de modelul biblice şi istorice de închinare.

IV. Necesitatea unei închinări adevărate

Închinarea adevărată, corectă, este imperios necesară pentru creşterea noastră spirituală. Aceast adevăr este rezumat în vechiul principiu teologic lex orandi est lex credendi: “cultul oglindeşte credinţa” Practic, aceasta înseamnă că modul de închinare al oamenilor reflectă ceea ce cred ei despre Dumnezeu, şi ceea ce cred determină modul în care ei se închină lui Dumnezeu. Irineu de Lyon, un Părinte al Bisericii din al doilea secol, scria: “Învăţătura noastră este în conformitate cu Euharistia, şi Euharistia, la rândul ei, oglindeşte învăţătura noastră” (Adv. Haer. 4.18.5).

Aceasta înseamnă că respingerea modului liturgic de închinare are consecinţe dezastruoase. Una din consecinţe ar fi mutarea accentului înspre congregaţie (comunitatea credincioşilor), privită ca auditoriu. Slujba duminicală devine astfel un bun de larg consum, biserica locală o franciză spirituală, iar programele de rugăciune devin campanii publicitare menite să stimuleze clientela bisericii. În acest proces, cultul se transformă într-un soi de divertisment, în care oamenii sunt încurajaţi să aibă experienţe spirituale sau să obţină soluţii spirituale, generatoare de sănătate şi prosperitate. Creştinul modern, influenţat de capitalism, devine un consumator. Cultul nu mai are nicio legătură cu depăşirea ego-ului şi purtarea crucii, ci cu dezvoltarea personală.

O altă consecinţă tragică a respingerii de către evanghelici a modului liturgic de închinare este neglijarea Cinei Domnului. Euharistia nu mai este centrul închinării protestante. Acesteia i s-a susbtituit predica. Dacă Biserica celebra Sfânta Împărtăşanie în fiecare duminică, multe biserici protestante sărbătoresc Cina Domnului o dată pe lună sau trimestrial.

Lipsit de Liturghie, cultul duminical reflectă opiniile personale sau creativitatea pastorului (sau a comitetului pentru închinare). Fără liturghie, cultul devine vulnerabil la cultura seculară. Predica duminicală a devenit mai mult un discurs de încurajare, în genul şedintelor de team-building, în loc să fie o expunere a pasajelor biblice.

Fără Liturghie, cultul duminical devine vulnerabil la mode şi tendinţe, ajungând să reflecte mai degrabă cultura contemporană decât cultul divin ceresc.

A-i aduce lui Dumnezeu o închinare vrednică de El

Cineva şi-ar putea pune următoarea întrebare: “De ce să facem atât caz? Oare Dumnezeu nu se uită la inima omului ? Iar eu aş răspunde: “Biblia ce ne învaţă? Să fie oare adecvat orice fel de cult pe care îl aducem lui Dumnezeu?” Apostolul Petru scrie în acest sens că Biserica se constituie într-o preoţie sfântă, care aduce lui Dumnezeu jertfe bine-plăcute (acceptabile, demne de El) .

Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;  (I Petru 2:4-5).

Sintagma “bine-plăcute lui Dumnezeu” înseamnă că unele forme de cult sunt acceptabile, iar altele nu. Cult Vechiului Testament a fost “în conformitate cu modelul” arătat de Dumnezeu (vezi Exod 25:9). Iar cultul din Noul Testament şi din Biserica primară a derivat din acelaşi model. Această continuitate cu modelul divin poate fi sesizată în Biserica Ortodoxă.

Istoria scrisă a [poporului lui Dumnezeu] poate fi privită şi ca o confruntare între închinarea adevărată şi falsa închinare. Această confruntare a început cu Abel şi Cain (Geneza 4:3-12), a continuat cu episodul viţelului de aur (Exod 32), cu Core, Datan şi Abiron care au contestat autoritatea lui Moise (Numeri 16); din ea face parte şi Ilie, care a stat împortiva preoţilor lui Baal pe Muntele Carmel (I Regi 18); Daniel şi cei trei prieteni ai săi care au refuzat să se închine statuii de aur a regelui Nabucodonosor (Daniel 3:18), persecutarea evreilor convertiţi la creştinism de către conaţionalii lor (Evrei 10:32-34) şi se încheie cu cartea Apocalipsei, în care rămăşiţa credincioşilor se împotriveşte lui Anti-Hristos (Apocalipsa 12-14). Istoria cultului este asemenea unui memento sobru, care ne avertizează că modul greşit de închinare poate duce la catastrofe spirituale.

Închinarea adecvată era importantă în Vechiul Testament. Acest lucru poate fi sesizat din nemulţumirea divină faţă de modurile “neautorizate” de închinare: Nadab şi Abiud cad morţi înaintea înaintea Domnului, ca urmare a oferirii unei jertfe pe care El nu o poruncise (Numeri 3:2-4); Core, Datan şi Abiron au fost loviţi demoarte, iar 250 dintre simpatizanţoii lor au fost mistuiţi de foc (Numeri 16); regele Ozia s-a umplut de lepră în urma încercării de a oferi tămâie lui Dumnezeu – ceva ce doar preoţii erau mandataţi să facă (II Cronici 26:16-21).

Semnificaţia “orthodoxiei” (deoarece termenul “orthodox” desemnează doctrina corectă, dar şi modul de închinare corect) sau a dreptei-slăviri a lui Dumnezeu poate fi desprinsă din dureroasa ruptură dintre Israel şi Iuda. Despărţirea celor zece triburi de Iuda a culminat cu elaborarea de către Ieroboam a unor locuri alternative pentru închinare, în Dan şi Betel (I Regi 12, II Cronici 11). Curând dupa aceea, calitatea cultului a scăzut, odată cu construirea unor altare de înălţimi şi cu desemnarea pentru preoţie a tot felul de oameni (I Regi 12:31). Declinul cultului lui Israel s-a accelerat odată cu adaptarea acestuia la modurile de închinare ale popoarelor din jur. Atunci când Abia, regele lui Iuda, s-a confruntat cu Ieroboam, el şi-a argumentat demersul prin păstrarea formei nealterate de închinare:

Iar la noi Domnul este Dumnezeul nostru; noi nu L-am părăsit şi slujbele cele către Domnul le fac preoţii, care sunt dintre fiii lui Aaron şi leviţii, care sunt la slujba de strajă. Ei fac să se ridice în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară fum de arderi de tot către Domnul, cum şi fum de tămâieri bine mirositoare; şi aşează în rânduri pâinile punerii înainte pe masa cea curată şi aprind policandrele cele de aur şi candelele lui, ca să ardă în fiecare seară, pentru că noi păzim legea Domnului Dumnezeului nostru, iar voi L-aţi părăsit. (II Cronici – Paralipomena 13:10-11)

Aşadar, în vechiul Israel, orthodoxia rezida în a te închina corect, adecvat lui Dumnezeu. Înainte de a pronunţa judecata sa prin prooroci, Dumnezeu a aşteptat cu răbdare ca ei să se reunească cu confraţii lor (10-11 Osea, Amos 4-5). Judecata lui Dumnezue a căzut peste cele zece triburi în 722/721 î.Hr., când Sargon, regele Asiriei, a capturat Samaria, iar Regatul de nord al Israelului a dispărut din istorie. Paralela dintre Regatul de nord şi Protestantism este izbitoare: ambele s-au născut din schismă şi au experiat, de-alungul timpului, un declin al cultului. O mare parte a protestantismului contemporan a abandonat modul tradiţional de închinare în favoarea unui “cult” contemporan.

În Evanghelia după Ioan, capitolul 4, problema “închinării adevărate” se pune în contextul bine-cunoscutului dialog dintre Iisus şi femeia samarineancă, la fântana lui Iacob. Femeia îl întreabă pe Iisus de ce evreii insistă că Dumnezeu trebuie să fie adorat pe un anumit munte, în timp ce samarinenii nu pot accepta acest lucru. Răspunzând la întrebarea ei, Iisus afirmă orthodoxia închinări evreilor, în Templul din Ierusalim: “Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la Iudei”. (Ioan 4:22), apoi prevesteşte încetarea vechiului legământ şi venirea celui nou: “Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.” (Ioan 4:23) Acest pasaj a fost adesea înţeles ca o referinţă la cultul inspirat de Duhul Sfânt al harismaticilor, sau la predicarea biblică a evanghelicilor, însă o interpretare mai solidă relevă faptul că acest verset se referă la închinarea adusă PreaSfintei Treimi: Dumnezeu Tatăl, “duhului” – Duhului Sfânt, şi “adevărului” – Fiului lui Dumnezeu (cf. Ioan 14:6, 17).

V. De ce un mod de închinare Ortodox?

Pentru cultul ei duminical, Biserica Ortodoxă foloseşte Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, compusă în secolul al V-lea. Această compoziţie liturgică a fost elaborată după modelul unor liturghii anterioare – precum cea a Sfântului Vasile (secolul al IV-lea), sau a Sfântului Iacov, care îşi are rădăcinile în primele secole creştine, în Biserica Ierusalimului.

Liturghia este un mediu adecvat în care se dezvoltă rugăciunile comunităţii şi înţelegerea Scripturii. În fiecare duminică, credincioşii ortodocşi mărturisesc doctrinele fundamentale ale creştinismului: Sfânta Treime, dumnezeirea lui Hristos, întruparea, moartea mântuitoare a lui Hristos pe Cruce, învierea Sa cea de a treia zi şi a doua Lui venire. Liturghia nu este doar un gardian al teologiei comunităţii creştine, ci şi un liant între congregaţia (comunitatea) locală şi originea ei apostolică. Acest lucru se datorează faptului că modul de închinare ortodox este parte constitutivă a Tradiţiei. Acest lucru poate fi sesizat în I Corinteni 11:23 atunci când Pavel scrie:

Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am transmis şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. ”

Cuvintele “a primi” şi “a transmite” se referă la Tradiţie. Tradiţia, asemenea Liturghiei, are funcţia de a proteja sănătatea spirituală a poporului lui Dumnezeu. Împreună, ele formează baza Ortodoxiei. Aşa cum am mai spus, cuvântul “orthodox” desemneaza acea persoană care se închină întru adevăr, dar şi pe acela care învaţă corect; cele două aspecte sunt inseparabile. Ceea ce stă la baza închinării întru adevăr este credinţa personală în Hristos. Cuvântul “liturghie”, în originalul grecesc, înseamna “lucrarea poporului”. Liturghia nu înseamnă doar ritualuri, cântece, rugăciuni şi formule de credinţă, ci şi Duhul Sfânt Care lucrează în inimile acelor oameni care s­au adunat pentru a-I aduce lui Dumnezeu închinare.

Concluzie

De ce un mod de închinare liturgic? Modul de închinare biblic este unul liturgic deoarece cultul divin din ceruri este unul liturgic (Evrei 8:5). Acest adevăr a fost văzut de profeţii care au fost răpiţi până la cer (Isaia 6, Daniel 7, Apocalipsa 5).

De ce este cult Bisericii ortodoxe atât de provocator? Răspunsul la această întrebare este următorul: deoarece este un lucru real, viu. Nu este ceva superficial sau elaborat ad-hoc. Modul de închinare al Bisericii ortodoxe este destinat acelor persoane care vor să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima lor, din tot sufletul lor, din tot cugetul lor şi din toate puterile lor. Lupta noastră de a-L slăvi pe Dumnezeu dezvăluie modul în care omenirea a decăzut de la slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). Dorinţa noastră de a-L slăvi pe Dumnezeu descoperă dorinţa profundă a omenirii de a se reuni cu el, a stea înaintea lui şi faţă-în-faţă cu El, în închinare (Apocalipsa 22:3).

În concluzie, am încercat să arăt că modul liturgic de închinare al Bisericii Ortodoxe este întru totul biblic. Am astfel speranţa că acele persoane care participă întâia oară la o Liturghie ortodoxă vor reveni şi vor încerca să înveţe şi să înţeleagă ce se întâmplă acolo cu adevărat. Autorul acestui text a avut nevoie de doi ani de participări la Sfânta Liturghie înainte ca măcar să îşi pună problema să devină ortodox! Cult ortodox vizează atât mintea, cât şi inima. Credinţa Bisericii Ortodoxe este cel mai bine înţeleasă în context liturgic. Liturghia duminicală este, din multe puncte de vedere, intrarea în Biserică şi chiar în Împărăţia Cerurilor. Şi scopul ultim al Sfintei Liturghii este de a ne conduce pe toţi la închinarea veşnică pe care o vom aduce Sfintei Treimi: Tatălui, Fiului şi Duhul Sfânt.

Traducere: “Why Orthodox Worship is Liturgical: The Biblical Basis for Ritual in Christian Worship” (Robert K. Arakaki)

Creşterea şi dezvoltarea unei vieţi spirituale mature presupune puţin mai mult decât simpla dorinţă de a ne ruga. Trebuie să ştim şi cum să ne rugăm. Pentru aceasta, e necesar un “regim” special sau un program zilnic regulat  – pe care îl numim, în Ortodoxie, “canon de rugăciune”.

Nu există un program sau o reţetă “universal valabilă” pentru toată lumea. Sfântul Ignatie Briancianinov afirmă că programul de rugăciune trebuie să fie particularizat, funcţie de puterile fizice şi sufleteşti ale fiecăruia. Totuşi, principiul general după care trebuie să ne ghidăm este următorul: canonul nu trebuie în niciun caz să fie peste măsura (atât ca întindere, cât şi conţinut) capacităţilor fiecăruia.

Pentru că nu există un canon ‘standard’ de rugăciune, vom încerca să găsim câteva principii care se pot adapta la abilităţile şi condiţiile de viaţa ale fiecăruia dintre noi. Dar să nu uităm: condiţia de bază pentru a reuşi este perseverenţa şi statornicia în asumarea acestui program. Acelaşi Sfânt Ignatie pledează pentru un canon mai degrabă moderat, dar care va creşte şi se va maturiza în mod organic odată cu înaintarea în viaţa duhovnicească.

Unul dintre primele aspecte pe care ar trebui să le luăm în considerare atunci când ne gândim să urmăm un program de rugăciune este TIMPUL rugăciunii. După cum am afirmat şi în articolul anterior, dacă ne vom ruga numai atunci când avem dispoziţia necesară (sau atunci când avem chef) ne vom ruga foarte rar, sau niciodată. Psalmistul David exclamă, într-unul din Psalmi: “[Doamne], de şapte ori pe zi Te-am lăudat”. (Ps 118, 164). Este puţin probabil ca noi să alegem în fiecare zi şapte intervale de timp pe care să le dedicăm rugăciunii. Dar putem, probabil, să ‘punem de o parte’ măcar două. Majoritatea creştinilor ortodocşi se roagă dimineaţa şi seara, pe lângă rugăciunile de muţumire care preced fiecare masă.

Este foarte util să fixăm pentru canon o anumită perioadă de timp şi să refuzăm alocarea unui timp mai scurt decât cel pre-stabilit. Dar, după cum afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul, nu e sănătos nici să ne forţăm să depăşim cu orice preţ intervalul de timp alocat. Aşadar, cât timp să dedicăm rugăciunii? Ei bine, depinde cât de mult suntem capabili să ne rugăm cu atenţie şi cu devotament. Sfântul Ioan din Kronstadt ne oferă o indicaţie preţioasă în acest sens: “Este bine să stăruim mai mult în rugăciune, însă nu toţi oamenii pot să facă aceasta, decât aceia cărora le este dat. Pentru cei care nu pot, este mai bine să rostească rugăciuni scurte, dar să o facă din tot sufletul”. Pentru a cuantifica oarecum timpul, Sfântul Teofan îi sfătuieşte pe începători să înceapă la sfertul orei şi să continue până la jumătate, sau chiar mai mult.

La început, această metodă poate părea dificilă. Vom vedea că e nevoie de mult efort pentru a reuşi să ne rugăm câteva minute. Dar, pe măsură ce înaintăm pe calea rugăciunii,  ne obişnuim atât de mult cu ea, încât acele minute vor fi pline de bucurie şi rareori vom rămâne doar la timpul pre-stabilit.

Să alegem câteva din îndrumările de mai sus, dar să fim perseverenţi în ceea ce am ales!

După ce am stabilit CÂND să ne rugăm, trebuie să hotărâm şi LOCUL cel mai potrivit pentru rugăciune. Vom găsi că este mult mai uşor să ne rugăm dacă păstrăm mereu acelaşi loc. Cel mai des întâlnit loc este camera personală sau aşa numitul “colţ de rugăciune” – un spaţiu consacrat, pe care putem să îl amenajăm cu icoane sau cu o candelă, în care să ne putem ruga fără ca atenţia să ne fie distrasă.

După ce am ales TIMPUL şi LOCUL pentru rugăciune putem începe. Iar primul lucru pe care putem să îl facem este să ne pregătim mental pentru convorbirea cu Dumnezeu. Aşa cum orice activitate fizică prespune o ‘încălzire’ prealabilă, la fel trebuie procedat şi cu rugăciunea. Sfântul Ioan Scărarul afirmă: “Vom sta înaintea Împăratului şi Domnului nostru şi vom conversa faţă către faţă. Nu se cuvine să dăm pur şi simplu ‘buzna’, fără nicio pregătire”. Sfâtul Ignatie Briancianinov ne oferă câteva indicaţii precise referitoare la pregătirea minţii şi a inimii noastre pentru rugăciune:

- în primul rând, să alungăm din minte orice gând de judecată şi condamnare a aproapelui nostru;

- în al doilea rând, să respingem toate grijile lumeşti cu puterea credinţei, a ascultării şi a predării vieţii noastre în mâinile lui Dumnezeu;

- apoi să dobândim convingerea că stăm înaintea lui Dumnezeu, iar El ne vede şi ne ascultă cu atenţie;

- în al patrulea rând, să adoptăm poziţia tradiţională ortodoxă pentru rugăciune: îngenuncherea. Îngenunchiem pentru ca întreaga noastră fiinţa (trup şi suflet) să participe la rugăciune. Desigur că nu e recomandat să îngenunchiem dacă acest lucru este imposibil din punct de vedere fizic sau dacă avem dificultăţi în a o face – dar trebuie să evităm, pe cât posibil, atunci când ne rugăm, poziţiile ‘casual’, prea familiare.

În regulă. Am stabilit TIMPUL, LOCUL şi ne-am pregătit mental.

Dar…ce cuvinte să folosim? Ei bine, aici, cărţile de rugăciune devin un instrument foarte util. Ele conţin rugăciuni specifice: pentru orele dimineţii, pentru seară, pentru Sfânta Liturghie şi multe altele. Aceste rugăciuni, compuse de oameni sfinţi, reprezintă o revărsare a inimii şi a simţămintelor lor. Cuvintele lor sunt pline de duhul rugăciunii şi ne învaţă care este ‘tonul’ convorbirii cu Dumnezeu. Dacă le citim cu atenţie, putem intra şi noi în ‘atmosfera’ duhovnicească specifică rugăciunii.

Utilizarea cărţilor de rugăciune este, într-adevăr, un instrument deosebit de important în învăţarea rugăciunii şi dezvoltarea vieţii interioare. Dar simpla lecturare a acestor rugăciuni scrise nu este suficientă pentru a dezvolta o relaţie adevărată, personală, cu Dumnezeu. Trebuie ca în rugăciune să folosim şi gândurile şi cuvintele noastre proprii.

Dar ce putem să îi spunem lui Dumnezeu, fără a fii prolicşi?

Sfântul Vasile cel Mare trasează câteva caracteristici ale unei rugăciuni personale adecvate. După cum spune el, pentru a fi vrednică de Dumnezeu, într-o rugăciune compusă de noi ar trebui să:

- Îl slăvim pe Dumnezeu;

- Îi mulţumim pentru binefacerile şi îndurările pe care le-a revărsat asupra noastră;

- mărturisim păcatele şi greşelile noastre;

- Îi cerem cele de care avem nevoie, în special cele care ne sunt spre mântuire;

- să ne rugăm şi pentru semenii noştri.

Sfântul Ioan din Krostandt afirmă şi el: “Dumnezeu este Adevăr. Rugăciunea mea ar trebui să fie adevăr şi viaţă. Dumnezeu este Lumină. Rugăciunea mea ar trebui să îmi lumineze mintea şi inima.Dumnezeu este Foc. Rugăciunea mea ar trebui să fie ardentă. Dumnezeu este liber cu desăvârşire. Rugaciunea mea ar trebui să fie o revărsare a inimii mele înainte Domnului.”

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă chiar să ne “rugăm neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Dar cum putem face acest lucru? Nu avem oare şi alte activităţi pe parcursul unei zile?

Creştinii au încercat să respecte îndemnul Apostolului, iar metoda de inspiraţie evanghelică folosită de creştinii ortodocşi încă din primele secole ale Bisericii se numeşte rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)… Sfântul Nicodim recomandă folosirea repetată a acestei scurte rugăciuni în orice moment al zilei, în special atunci când suntem implicaţi în activităţi ce presupun un semi-automatism (condus, spălat vesela, plimbare, atunci când nu putem adormi, ş.a.m.d). Aşadar, ori de cât ori ne aducem aminte, sau atunci când nu depunem un efort intelectual, să rostim din inimă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)…

• Adaptare după Re/Call Podcast (Ancient Faith Radio)

Imaginaţi-vă că avem de pregătit, la serviciu sau la şcoală, un raport detaliat. Ne documentăm intens, petrecem zile întregi să adunăm informaţii, dar când vine ziua predării proiectului, singurul lucru pe care suntem capabili să îl înmânăm superiorului nostru este foaia albă, inscripţionată cu numele nostru.

Iar el ne întreabă mirat:

- Unde este raportul tău? Credeam că munceşti intens, pentru a-l preda la timp.

Şi noi răspundem:

- Ştiţi, am fost atât de ocupat cu strângerea materialului, încât nu am mai avut timp să scriu raportul propriu-zis!

A ne strădui să trăim o viaţă bine-plăcută lui Dumnezeu fără să ne rugăm, fără să vorbim cu El în rugăciune, este exact acelaşi lucru. E ca şi cum ai face o muncă titanică de cercetare, dar nu mai ajungi să scrii subiectul propriu-zis. Aşadar, putem face o mulţime de lucruri ce ţin de viaţa unui creştin: să îi ajutăm pe cei în vârstă, să avem grijă de săraci, de copiii necăjiţi – dar, dacă nu vorbim cu Dumnezeu în rugăciune, este ca şi cum am fi trecut pe lângă ce era esenţial şi am fi ratat scopul faptelor bune descrise mai sus.

O viaţă fără rugăciune este incompletă. Părintele Sofronie Saharov spune că rugăciunea ar trebui să fie starea normală a sufletului. Dumnezeu ne-a creat pentru a comunica cu El. Domnul Hristos Însuşi vorbeşte despre rugăciune: “atunci când vă rugaţi” (Matei 6:5, 6; Luca 11:2); “voi aşa să vă rugaţi” (Matei 6:9); “privegheaţi şi rugaţi-vă” (Matei 26:41; Marcu 14:38; Luca 21:36); şi “trebuie să vă rugaţi în toată vremea, să nu vă pierdeţi curajul” (Luca 18:1). Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă de asemenea la rugăciune: “stăruiţi în rugăciune” (Coloseni 4:2); “în toată vremea rugaţi-vă întru Duhul prin orice rugăciune şi cerere” (Efeseni 6:18); “rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17). Sf. Apostol Iuda ne încurajează şi el cu aceste cuvinte: “Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă întru preasfânta voastră credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt” (Iuda 1, 20). Nu în ultimul rând, în slujbele Bisericii auzim de multe ori îndemnul: “iar şi iar, în pace, Domnului să ne rugăm”.

Conform învăţăturii Sfinţilor teologi ai Bisericii, rugăciunea este o armă puternică, o comoară nepreţuită, un izvor nesecat şi începutul tuturor bunătăţilor.

Dacă aţi ajuns să citiţi articolul până în acest punct, probabil veţi spune: “În regulă! Am înţeles ideea! Ar trebui să mă rog!”

Da. Însă e mare distanţă între “ar trebui să mă rog” şi a o face cu adevărat. Şi putem constata, din propria noastră experienţă, că sunt o mulţime de lucruri mult mai uşoare decât a ne ruga. De ce, în pofida faptului că e atât de importantă pentru viaţa noastră, evităm mai tot timpul să practicăm rugăciunea?

Există mai multe motive pentru aceasta.

Primul motiv ar suna astfel: adeseori nu ne rugăm pentru că pur şi simplu nu simţim prezenţa lui Dumnezeu. Există asemenea momente în viaţa noastră – în care pur şi simplu simţim că gândurile rugăciunii noastre se rostogolesc în gol şi, după cum spune Mitropolitul Antonie de Suroj, se lovesc de un vid din care nu vine niciun răspuns. Ne întoarcem privirea în toate direcţiile, dar Dumnezeu nu este de găsit nicăieri.

Dacă am experimentat vreodată o stare de genul acesta, este important să aflăm că Dumnezeu nu este niciodată total absent. Hristos a promis celor ce cred în El că “îi va însoţi pană la sfârşitul istoriei” (Matei 28, 20). Dar, în acelaşi timp, noi ne ascundem de bunăvoie de la faţa lui Dumnezeu (ca şi Adam, în Grădina Edenului, după ce a păcătuit) atunci când alegem să trăim o viaţă în păcate. Părinţii Bisericii ne spun că atunci când Îl respingem pe Dumnezeu datorită păcatelor premeditate pe care le facem, El ne lasă să simţim din plin absenţa lui, astfel încât să ne revenim cât mai curând şi să dorim să fim din nou alături de El. În aceste clipe de “părăsire”, când Dumnezeu ne “lasă de mână”, trăim temporar efectele tendinţei noastre de separare. Iar dacă sentimentul absenţei lui Dumnezeu este atât de apăsător pentru câteva zile, luni sau ani, gândiţi-vă cât de dramatică este înveşnicirea acestui sentiment în acei oameni care aleg benevol să trăiască fără Dumnezeu.

Aşadar, atunci când, în rugăciune, avem sentimentul că “vorbim pur şi simplu cu pereţii” să ne oprim şi să medităm puţin la faptele prin care ne-am îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu şi să facem schimbările necesare în viaţa noastră pentru a ne (re)apropia de El. Iar una dintre schimbările cele mai importante este să reluăm rugăciunea.

Al doilea motiv pentru care nu ne rugăm îl constituie împrăştierea minţii şi distragerea atenţiei. Începem rugăciunea şi – brusc – ne dăm seama că avem de dat un telefon important, avem de mers într-un loc important sau alte o mie de lucruri ‘importante’. Mulţi oameni renunţă la rugăciune deoarece devin frustraţi atunci când văd că mintea lor hoinăreşte în toate locurile iar atenţia le este distrasă atunci când se pun să se roage. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne încurazeajă însă şi ne spune că “nu constituie un păcat atunci când mintea e împrăştiată în rugăciune. Greşim numai atunci când, în pofida faptului că vedem împrăştierea, hoinărim şi noi altăuri de gândurile noastre”. Solutia la această problemă este să ne concentrăm şi să fim din nou atenţi la rugăciune ori de câte ori vedem că mintea “zburdă” aiurea.

Acestea pe care le-am prezentat mai sus sunt cele mai cunoscute motive pentru care oamenii nu se roagă. Dar cel mai răspândit motiv este acela că pur şi simplu nu avem dispoziţia să ne rugăm şi nu simţim nevoia să o facem. Chiar dacă intenţionăm să începem odată, găsim mereu altceva mai bun sau mai interesant de făcut (suntem fie prea obosiţi, prea grăbiţi, sau alte sute de scuze). Sfântul Ioan de Kronstadt spune: “Oamenii se gândesc în felul următor. Dacă nu simt nevoia să mă rog, nu are sens să o fac!”. Însă acesta e un mod greşit de a pune problema. Dacă ne vom ruga numai atunci când vom simţi nevoia, vom sfârşi prin a nu ne mai ruga deloc!

Soluţia la problema de mai sus e foarte uşor de înţeles, dar mai greu de aplicat: Trebuie să ne rugăm, indiferent dacă avem dispozitia necesară sau nu! S-ar putea obiecta că un astfel de gest este o formalitate, lipsită de substanţă. Dar lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea o disciplină spirituală pe care Dumnezeu o preţuieşte. Sfântul Macarie cel Mare explică: “Trebuie să ne forţăm să ne rugăm, chiar dacă nu avem tragere de inimă sau vlagă. Pentru că în această situaţie, Domnul, văzând străduinţa noastră, în pofida răcelii inimii, ne va dărui rugăciunea adevărată”.

A deveni un bun “rugător” (un om al rugăciunii) este un proces asemănător antrenamentelor sportive. La începutul pregătirii fizice, sportivul simte durere, pentru că musculatura nu e obişnuită cu un asemenea efort. Dar pe măsură ce antrenamentele continuă, durerea se reduce, iar rezultatele încep să apară.

E la fel şi cu viaţa noastră spirituală. La început ne rugăm cu dificultate dar pe parcurs – continuând rugăciunea – vedem că nu e chiar atât de greu. Iar bucuriile duhovniceşti rezultate din această practică nu vor întârzia să apară!

• Adaptare după Re/Call Podcast (Ancient Faith Radio)