Sfaturi practice pentru o Spovedanie reuşită

Sfaturi practice pentru o spovedanie reuşită

Pocăinţa îl ridică pe om. Întristarea pentru păcate îl face să bată la porţile Împărăţiei Cerurlui. Iar sfânta smerenie i le deschide (Sf. Ioan Scărarul)

  • Ce înseamnă “să păcătuieşti” şi ce este păcatul?

Primul pas pe care trebuie să îl facem dacă dorim o schimbare a vieţii noastre şi o vindecare a sufletului nostru este conştientizarea faptului că, pentru un creştin, orice păcat (indiferent de gravitatea lui) reprezintă o despărţire de Dumnezeu, Sursa Vieţii adevărate şi – în ultimă instanţă – moarte spirituală. Într-adevăr, răsplata păcatului este moartea, în timp ce harul lui Dumnezeu este viaţă veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 6, 23)

Pe lângă despărţirea de Dumnezeu, păcatul introduce în fiinţa noastră germenele divizării, despărţirii de Biserică (privită atât ca locaş de închinare, dar şi ca mediu în care ne vindecăm spiritual şi ne mântuim) şi de semenii noştri.

Treptat, pe măsură ce înaintăm în viaţa spirituală, vom deveni tot mai conştienţi de consecinţele spirituale dramatice ale unei vieţi păcătoase şi de necesitatea mărturisirii păcatelor.

  • Ce este “pocăinţa” şi ce înseamnă “Spovedanie”?

Am privit şi am ascultat, dar iată că ei nu spun adevărul. Nimeni nu se căieşte de necredinţa lui şi nimeni nu zice: “Vai, oare ce am făcut?” Ci fiecare se întoarce la calea lui, asemena unui cal ce se aruncă în luptă (Ieremia 8, 6).

Există o diferenţă între căinţă (pocăinţă) şi mărturisire (Spovedanie). Pocăinţa trebuie să preceadă întotdeauna spovedania. Am afirmat mai sus că există un singur lucru care ne poate despărţi de Dumnezeu: păcatul. Dar cum putem să ne întoarcem la Dumnezeu? Prin pocăinţă. Al doilea lucru pe catre îl vom face, înainte de a mărturisi cu voce tare păcatele noastre înaintea preotului duhovnic, ne căim în taina sufletului nostru şi ne ruşinăm pentru că ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Şi cea mai bună metodă de a nu mai repeta păcatul este să îl urâm, să fugim de el, încă de la primele lui “simptome”. Nu ar trebui nicidecum să îl lăsăm să se “maturizeze”. Pocăinţa adevărată nu este numai o părere de rău, un sentiment de regret, ci şi o promisiune – de a nu mai reveni la păcatele făcute înainte. Şi, mai presus de toate, este nădejdea şi acceptarea iertării pe care Dumnezeu o oferă în dar celor care părăsesc păcatul şi se întorc în calea Lui, după exemplul Fiului Risipitor. Dacă ne mărturisim păcatele, El (Hristos) este credincios şi drept, ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire (1 Ioan 1, 9).

  • De ce nu ajunge să recunoaştem păcatele înaintea lui Dumnezeu? De ce e necesar să le spunem şi înaintea preotului?

Al treilea pas, după ce am mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu (în taina inimii noastre) este să le spunem (mărturisim) înaintea preotului duhovnic. De ce anume? Răspunsul îl aflăm în Sfânta Scriptură.

-         Conform Sfântului Apostol Pavel, preotul este un împuternicit (un ambasador sau un mijlocitor) al lui Hristos, care, în numele Lui, îi îndeamnă pe oameni să se împace cu Dumnezeu (2 Corinteni 5:18-20).

-         Sfântul Apostol Iacov îi sfătuia pe creştinii contemporani lui să îşi mărturisească unul altuia păcatele şi să se roage unul pentru altul, pentru a se vindeca (Iacov 5, 16).

-        Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu – dacă am iertat ceva – am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos, ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi; căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute. ( 2 Corinteni 2: 10-11). Sf.Ap.Pavel pronunţă iertarea asupra păcătosului care s-a pocăit! Este, aşadar, posibil ca un om să cunoască păcatele altui om şi să pronunţe iertarea acestor păcate (înaintea lui Hristos) – dacă acesta din urmă a arătat semne de pocăinţă.

-         Dar cel mai important răspuns este al Însuşi Domnului Iisus Hristos, Care le spune Apostolilor şi succesorilor lor: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan 20, 23) Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. (Matei 18, 18). Aceste texte reprezintă dovada de netăgăduit a autorităţii pe care Mântuitorul Hristos a oferit-o preoţilor –desigur, fără a submina autoritatea Judecătorului nostru suprem.

Procesul de vindecare are o componentă extrem de importantă: smerenia de a trece peste ego-ul personal, smerenia de a ne mărturisi păcatele înaintea preotului – om asemenea nouă, dar care, am văzut mai sus, a primit marele dar de a fi colaborator al lui Dumnezeu la vindecarea sufletului oamenesc.

  • Ce se întâmplă cu păcatele mărturisite?

Toate păcatele spovedite sunt iertate de către Dumnezeu, prin mijlocirea preotului duhovnic. Ele nu mai sunt proprii acelei persoane şi trebuie uitate, deoarece nici Dumnezeu nu le mai pomeneşte. E adevărat că unele se vor mai repeta, însă de la o Spovedanie la alta ar trebui să se vadă o evoluţie în plan spiritual. Cei care sunt neîndurători cu ei înşişi, iertându-se foarte greu, consideră că nici Dumnezeu nu-i poate ierta atât de uşor. Însă acest mod de gândire e o mare eroare. Cel ce se spovedeşte să creadă din tot sufletul că Dumnezeu poate ierta orice păcat!

  • Pot să mă spovedesc la orice preot?

În mod normal, Biserica recomandă ca preotul duhovnic să fie cel din parohia de care aparţine fiecare, însă nu e obligatoriu acest lucru. Se poate căuta un duhovnic şi în altă parte. E important ca acesta să fie o persoană cu care credinciosul să se potrivească şi pe care să o simtă aproape.

Apoi, Părintele duhovnicul trebuie purtat permanent în rugăciunile personale. Un exemplu de rugăciune pentru duhovnic ar putea fi aceasta: “Doamne, luminează mintea şi cugetul duhovnicului meu. Păzeşte-l, miluieşte-l, binecuvîntează-l şi pune în gura lui cuvinte mântuitoare pentru sufletul meu, ca să fiu încredintat că, ascultându-l pe el, pe Tine Te ascult!”. Ar trebui să ne obişnuim să cerem sfatul şi binecuvîntarea duhovnicului în toate împrejurările importante ale vieţii, nu doar în cadrul spovedaniei propriu-zise. Ar fi potrivit, de asemenea, ca raportarea noastră la duhovnic pe care îl avem să nu depăşească limitele vieţii spirituale.

Spuneam mai sus că ar trebuie să vedem o evoluţie de la o Spovedanie la alta. Însă acest lucru nu mai poate fi sesizat dacă mergem de la un duhovnic la altul. Nu se poate crea acea legatură sufletească dacă nu avem un duhovnic stabil. O legătură îndelungată între preot şi credincios uşurează mult misiunea celui dintâi – asemenea unui medic, el cunoaşte “istoricul” pacientului său şi îi poate oferi sfaturi mai precise, concrete, cunoscându-l mai bine.

  • Ce să fac dacă îmi este ruşine să mărturisesc un păcat?

Pe cel care biruieşte (învinge) îi voi da să stea împreună cu mine pe tronul meu, aşa cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl meu pe tronul Lui (Apocalipsa 3:21).

Viaţă creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului. Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de cel rău, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.

Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afară terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut adevărata pocăinţă?

Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi incest, şi homosexualitate, şi crimă. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mânăstire uitată, există poate un călugăr care plânge grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce.

Aşa că, după părerea mea, ruşinea şi deznădejdea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre.

Deznădejdea însă este lăsarea mâinilor în jos, este recunoaşterea înfrângerii. Noi nu trebuie să facem asta. Cel care ne dă curaj este Hristos. El apare întotdeauna în ultima clipă, descoperindu-ne dragostea Sa pentru noi, nebănuită până atunci. Să nu abandonezi niciodată lupta, până când nu-L vei vedea pe Hristos venind, altminteri te vei declara învins înainte de sfârşitul luptei.

Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă eşti în luptă. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până nici El nu te mai poate ierta.

Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o. Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.

Dumnezeu ştie păcatul nostru, îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată aceasta încrederea lui Dumnezeu în noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi? De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat, Care este Dumnezeu?

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea într-o predică la Naşterea Domnului, propunea o discuţie nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhi-discutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om. Mitropolitul Antonie aminteşte de o povestioară în care autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu-Tatăl ar fi spus: “Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. “Da, dar omul acesta va cădea – zise Dumnezeu-Duhul, iar Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. “Să-l creăm, oare, sau sa nu-L creăm?” – a întrebat Tatăl. “Să-L creăm” – a zis Fiul.

Iată speranţa pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.

Dacă nu-ţi poţi mărturisi încă păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti măcar tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.

Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adică tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu “tot trupul geme şi suspina cu suspine negrăite, aşteptând înfierea”?

Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât ceea ce ai acum pe suflet să-ţi pară fleacuri. Şi dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?

“Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea!”.

  • Îmi este teamă că preotul va spune şi altora păcatele pe care le aude.

Să fim convinşi că cele spuse la Spovedanie le ştie doar Hristos şi preotul. Duhovnicul nu are voie sub nicio formă să divulge cele ce a auzit. Nu există motiv justificat pentru divulgarea conţinutului Spovedaniei, indiferent cât de grav sau în ce fel a fost păcatul mărturisit. Preotul care ar divulgă cele auzite poate fi dat afară din preoţie.

  • Ce trebuie să spun la Spovedanie?

Încercăm să ne pregătim dinainte pentru Spovedanie şi să nu aşteptăm numai întrebările preotului.

Consider că trecerea lor pe o foaie, în linişte, după un lung examen de conştiinţă, e chiar foarte potrivită. E nevoie de cercetarea unor cărţi cu tematică spirituală, pentru a înţelege bine ce anume trebuie mărturisit (sunt păcate care scapă multora, din necunoaştere, nefiind grosiere, palpabile).

De asemenea, nu se prezintă justificări, “circumstanţe atenuante” (decât anumite lămuriri simple, pentru a se constata gravitatea păcatului), nu se dă vina pe cel ce a îndemnat la păcat, căci nici lui Adam nu i-a folosit această strategie; se mărturisesc păcatele proprii, nu ale altora. Nici nu trebuie să se justifice pe sine cel care se spovedeşte spunând, spre exemplu, “am făcut cutare păcat, dar, oricum toţi fac asta”. Duhovnicul poate refuza spovedania credinciosului dacă-l simte nepregătit pentru mărturisire şi nu-l poate dezlega de păcate dacă nu vede în el hotărâre de îndreptare, disponibilitate în a rupe legăturile păcatului. De asemenea, trebuie spuse şi păcatele prin omitere. Se poate păcătui şi prin tăcere, prin lipsa de acţiune, atunci când nu dai mărturie despre Hristos în faţa oamenilor. Se păcătuieşte spre exemplu când o persoană, auzind că o cunoştinţă vrea să avorteze şi-i cere sfatul, tace sau îi spune: “nu ştiu ce să zic, e problema ta”. Se păcătuieşte când se trece cu vederea cel sărac, când nu se îndeplinesc anumite datorii sfinte, ca participarea la Liturghie, rugăciunile pentru cei răposaţi etc. E foarte important în cântărirea gravităţii faptei să se spună dacă păcatul s-a săvârşit des sau rar, dacă e o mare patimă, o constantă a vieţii celui ce se mărturiseşte sau s-a întâmplat accidental. Şi păcatele vechi, de ani de zile, nemărturisite la acel îndepărtat moment – din neştiinţă sau din alt motiv, trebuie spuse, chiar dacă nu s-au mai repetat.

  • Când pot să mă spovedesc? Trebuie să ţin post înainte de Spovedanie?

Spovedania propriu zisă se poate face în orice moment al zilei, şi nu presupune abstinenţă de la alimente. Dar dacă Spovedania se face înainte de Sfânta Liturghie, atunci nu se mănânca nimic, pentru că (de obicei, dacă primeşte binecuvântare de la duhovnic) credinciosul se Împărtăşeşte în cadrul aceleiaşi Liturghii.

Foarte mulţi preferă să se spovedească în ultima săptămână a postului, pentru a se împărtăşi în ziua marelui praznic (deşi s-ar putea împărtăşi cu binecuvântarea duhovnicului la orice Sfântă Liturghie, oricând în timpul Postului). În astfel de cazuri, din cauza mulţimii de oameni, o Spovedanie nu poate dura mai mult de 2 minute. Ce poţi spune în acest timp?!

  • La ce trebuie să fim atenţi în cadrul Spovedaniei?

După Spovedanie, sau chiar în timpul acesteia, preotul obişnuieste a da câteva lămuriri, sfaturi, poveţe. Se cere acum multă atenţie la eventualul “canon” pe care-l prescrie preotul (nu spre pedeapsă – cum consideră unii, ci spre vindecare) şi dacă se dă dezlegare sau nu pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Pentru păcate grele şi lipsa căinţei pe măsura faptelor, preotul duhovnic poate amâna primirea Sfintelor Taine. Dacă credinciosul nu se află în păcate de moarte, se cuvine să îndrăznească, cu binecuvântarea duhovnicului, să se împărtăşească mai des. Fără împărtăşanie deasă credinciosul nu poate deveni mai bun, mai iubitor, asemenea cu Hristos. Adevărata viaţă creştină se trăieşte doar lânga Potirul Euharistic.

  • Copiii trebuie să se spovedească?

Este destul de binecuoscut faptul că ei nu au nevoie de spovedanie, în general până la vârsta de 7 ani, atunci când dobândesc conştiinţa de sine.

  • Îndemnuri finale.

Pentru că Eu ştiu gândul ce-l am pentru voi, zice Domnul, gând bun, nu rău, ca să vă dau viitorul şi nădejdea. Şi veţi striga către Mine şi veţi veni şi vă veţi ruga Mie, şi Eu vă voi auzi; Şi Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima voastră.(Ieremia 29, 11-13)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

[http://www.orthodoxresearchinstitute.org/articles/liturgics/dresko_confess_sins.htm]

[http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=1&cap=23]

[http://www.schituldarvari.ro/index.php?page=invatatura&id=83]

This entry was posted in Spovedanie - Mărturisire- Pocăinţă. Bookmark the permalink.

Comments are closed.