DE CE să ne rugăm?

Imaginaţi-vă că avem de pregătit, la serviciu sau la şcoală, un raport detaliat. Ne documentăm intens, petrecem zile întregi să adunăm informaţii, dar când vine ziua predării proiectului, singurul lucru pe care suntem capabili să îl înmânăm superiorului nostru este foaia albă, inscripţionată cu numele nostru.

Iar el ne întreabă mirat:

- Unde este raportul tău? Credeam că munceşti intens, pentru a-l preda la timp.

Şi noi răspundem:

- Ştiţi, am fost atât de ocupat cu strângerea materialului, încât nu am mai avut timp să scriu raportul propriu-zis!

A ne strădui să trăim o viaţă bine-plăcută lui Dumnezeu fără să ne rugăm, fără să vorbim cu El în rugăciune, este exact acelaşi lucru. E ca şi cum ai face o muncă titanică de cercetare, dar nu mai ajungi să scrii subiectul propriu-zis. Aşadar, putem face o mulţime de lucruri ce ţin de viaţa unui creştin: să îi ajutăm pe cei în vârstă, să avem grijă de săraci, de copiii necăjiţi – dar, dacă nu vorbim cu Dumnezeu în rugăciune, este ca şi cum am fi trecut pe lângă ce era esenţial şi am fi ratat scopul faptelor bune descrise mai sus.

O viaţă fără rugăciune este incompletă. Părintele Sofronie Saharov spune că rugăciunea ar trebui să fie starea normală a sufletului. Dumnezeu ne-a creat pentru a comunica cu El. Domnul Hristos Însuşi vorbeşte despre rugăciune: “atunci când vă rugaţi” (Matei 6:5, 6; Luca 11:2); “voi aşa să vă rugaţi” (Matei 6:9); “privegheaţi şi rugaţi-vă” (Matei 26:41; Marcu 14:38; Luca 21:36); şi “trebuie să vă rugaţi în toată vremea, să nu vă pierdeţi curajul” (Luca 18:1). Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă de asemenea la rugăciune: “stăruiţi în rugăciune” (Coloseni 4:2); “în toată vremea rugaţi-vă întru Duhul prin orice rugăciune şi cerere” (Efeseni 6:18); “rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5:17). Sf. Apostol Iuda ne încurajează şi el cu aceste cuvinte: “Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă întru preasfânta voastră credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt” (Iuda 1, 20). Nu în ultimul rând, în slujbele Bisericii auzim de multe ori îndemnul: “iar şi iar, în pace, Domnului să ne rugăm”.

Conform învăţăturii Sfinţilor teologi ai Bisericii, rugăciunea este o armă puternică, o comoară nepreţuită, un izvor nesecat şi începutul tuturor bunătăţilor.

Dacă aţi ajuns să citiţi articolul până în acest punct, probabil veţi spune: “În regulă! Am înţeles ideea! Ar trebui să mă rog!”

Da. Însă e mare distanţă între “ar trebui să mă rog” şi a o face cu adevărat. Şi putem constata, din propria noastră experienţă, că sunt o mulţime de lucruri mult mai uşoare decât a ne ruga. De ce, în pofida faptului că e atât de importantă pentru viaţa noastră, evităm mai tot timpul să practicăm rugăciunea?

Există mai multe motive pentru aceasta.

Primul motiv ar suna astfel: adeseori nu ne rugăm pentru că pur şi simplu nu simţim prezenţa lui Dumnezeu. Există asemenea momente în viaţa noastră – în care pur şi simplu simţim că gândurile rugăciunii noastre se rostogolesc în gol şi, după cum spune Mitropolitul Antonie de Suroj, se lovesc de un vid din care nu vine niciun răspuns. Ne întoarcem privirea în toate direcţiile, dar Dumnezeu nu este de găsit nicăieri.

Dacă am experimentat vreodată o stare de genul acesta, este important să aflăm că Dumnezeu nu este niciodată total absent. Hristos a promis celor ce cred în El că “îi va însoţi pană la sfârşitul istoriei” (Matei 28, 20). Dar, în acelaşi timp, noi ne ascundem de bunăvoie de la faţa lui Dumnezeu (ca şi Adam, în Grădina Edenului, după ce a păcătuit) atunci când alegem să trăim o viaţă în păcate. Părinţii Bisericii ne spun că atunci când Îl respingem pe Dumnezeu datorită păcatelor premeditate pe care le facem, El ne lasă să simţim din plin absenţa lui, astfel încât să ne revenim cât mai curând şi să dorim să fim din nou alături de El. În aceste clipe de “părăsire”, când Dumnezeu ne “lasă de mână”, trăim temporar efectele tendinţei noastre de separare. Iar dacă sentimentul absenţei lui Dumnezeu este atât de apăsător pentru câteva zile, luni sau ani, gândiţi-vă cât de dramatică este înveşnicirea acestui sentiment în acei oameni care aleg benevol să trăiască fără Dumnezeu.

Aşadar, atunci când, în rugăciune, avem sentimentul că “vorbim pur şi simplu cu pereţii” să ne oprim şi să medităm puţin la faptele prin care ne-am îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu şi să facem schimbările necesare în viaţa noastră pentru a ne (re)apropia de El. Iar una dintre schimbările cele mai importante este să reluăm rugăciunea.

Al doilea motiv pentru care nu ne rugăm îl constituie împrăştierea minţii şi distragerea atenţiei. Începem rugăciunea şi – brusc – ne dăm seama că avem de dat un telefon important, avem de mers într-un loc important sau alte o mie de lucruri ‘importante’. Mulţi oameni renunţă la rugăciune deoarece devin frustraţi atunci când văd că mintea lor hoinăreşte în toate locurile iar atenţia le este distrasă atunci când se pun să se roage. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne încurazeajă însă şi ne spune că “nu constituie un păcat atunci când mintea e împrăştiată în rugăciune. Greşim numai atunci când, în pofida faptului că vedem împrăştierea, hoinărim şi noi altăuri de gândurile noastre”. Solutia la această problemă este să ne concentrăm şi să fim din nou atenţi la rugăciune ori de câte ori vedem că mintea “zburdă” aiurea.

Acestea pe care le-am prezentat mai sus sunt cele mai cunoscute motive pentru care oamenii nu se roagă. Dar cel mai răspândit motiv este acela că pur şi simplu nu avem dispoziţia să ne rugăm şi nu simţim nevoia să o facem. Chiar dacă intenţionăm să începem odată, găsim mereu altceva mai bun sau mai interesant de făcut (suntem fie prea obosiţi, prea grăbiţi, sau alte sute de scuze). Sfântul Ioan de Kronstadt spune: “Oamenii se gândesc în felul următor. Dacă nu simt nevoia să mă rog, nu are sens să o fac!”. Însă acesta e un mod greşit de a pune problema. Dacă ne vom ruga numai atunci când vom simţi nevoia, vom sfârşi prin a nu ne mai ruga deloc!

Soluţia la problema de mai sus e foarte uşor de înţeles, dar mai greu de aplicat: Trebuie să ne rugăm, indiferent dacă avem dispozitia necesară sau nu! S-ar putea obiecta că un astfel de gest este o formalitate, lipsită de substanţă. Dar lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea o disciplină spirituală pe care Dumnezeu o preţuieşte. Sfântul Macarie cel Mare explică: “Trebuie să ne forţăm să ne rugăm, chiar dacă nu avem tragere de inimă sau vlagă. Pentru că în această situaţie, Domnul, văzând străduinţa noastră, în pofida răcelii inimii, ne va dărui rugăciunea adevărată”.

A deveni un bun “rugător” (un om al rugăciunii) este un proces asemănător antrenamentelor sportive. La începutul pregătirii fizice, sportivul simte durere, pentru că musculatura nu e obişnuită cu un asemenea efort. Dar pe măsură ce antrenamentele continuă, durerea se reduce, iar rezultatele încep să apară.

E la fel şi cu viaţa noastră spirituală. La început ne rugăm cu dificultate dar pe parcurs – continuând rugăciunea – vedem că nu e chiar atât de greu. Iar bucuriile duhovniceşti rezultate din această practică nu vor întârzia să apară!

This entry was posted in Rugăciune. Bookmark the permalink.

Comments are closed.