DE CE ARE BISERICA ORTODOXĂ ATÂTEA RITUALURI?

Mulţi dintre cei care asistă pentru prima dată la o slujbă a Bisericii Ortodoxe suferă un adevărat şoc cultural. Ei văd preoţi îmbrăcaţi într-un fel de robe brodate migălos – traversând biserica şi legănând un obiect care se numeşte “cădelniţă” – oameni care îşi fac cruci şi se închină, aud cântări arhaice, rugăciuni lungi şi elaborate şi nu în ultimul rând simt un parfum bogat de tămâie. Toate acestea îi pot determina să îşi pună întrebarea: “De ce tot acest ritual? Oare nu a condamnat Iisus ritualurile fariseilor? Cultul creştin nu ar trebui să fie ceva spontan, inspirat şi condus de către Dumnezeu?” Catalogând modul de închinare al creştinilor ortodocşi drept lipsit de temeiuri biblice, mulţi dintre vizitatori nu se mai întorc. Iar aceasta este un mare păcat, deoarece prejudecăţile şi ignoranţa îi împiedică pe aceştia să descopere comorile spirituale pe care le ascunde cultul şi modul de închinare al creştinilor ortodocşi.

În cele ce urmează voi încerca să arăt că: (1) Modul ortodox de închinare este liturgic (conţine anumite ritualuri) deoarece închinarea adusă lui Dumnezeu, aşa cum o prezintă Biblia – atât în Vechiul cât şi în Noul Testament – este una liturgică; (2) Cultul creştin a fost unul liturgic încă de la începutul istoriei Bisericii; (3) Modul de închinare non-liturgic, care este o marcă specifică Protestantismului, reprezintă o scindare de modelul istoric al cultului creştin; şi (4) Modul liturgic de închinare este esenţial pentru înaintarea noastră în viaţa spirituală.

I. Este cultul Vechiului Testament unul liturgic?

Pe muntele Sinai, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele Zece Porunci. În plus, i-a oferit şi indicaţii referitoare la construirea Cortului Mărturiei şi a mobilierului din interiorul său (Exod 25-27), la confecţionarea veşmintelor preoţilor (Exod 28) şi la instituirea sărbătorilor religioase cu caracter ciclic, anual (Exod 23). Primele şapte capitole din cartea numită “Levitic” oferă indicaţii cu privire la diferitele sacrificii de animale ce urmau să fie aduse divinităţii. Mai târziu, au fost compilaţi o serie de Psalmi, aceştia constituindu-se în cartea oficială de cultul a Templului.

Toate aceste date, luate împreună, indică faptul că modul în care oamenii Vechiului Testament îl slăveau pe Dumnezeu era unul liturgic.

Ce ce este frapant în cazul cultului vechi-testamentar nu sunt neapărat ritualurile, ci mai degrabă faptul că acest cult se bazează în întregime pe revelaţia divină. Domnul Dumnezeu îi porunceşte lui Moise:

Vezi să faci toate acestea după modelul care ţi-a fost arătat în munte (Exod 25:40, a se vedea, de asemenea şi 25:9, 26:30, 27:8; Levitic 7:37-8;).

Cuvintele “după modelul” înseamnă că Moise nu a elaborat modul de închinare al lui Israel din proprie iniţiativă. Cultul Vechiului Testament era, aşadar, unul liturgic, deoarece fusese conceput după modelul cultului divin ceresc (Evrei 8:5). Cuvintele “în conformitate cu modelul” constituie un avertisment împotriva unui mod de închinare creativ sau inovator. Moise a avertizat în mod special poporul lui Israel referitor la preluarea iniţiativei proprii sau a atitudinii inovatoare în manifestările cultice:

Nu veţi face nimic din ceea ce faceţi voi acum aici, fiecare după cum îi place lui; căci până acum încă nu aţi intrat în odihna şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul vostru. (Deuteronom 12:8)

Faptul că primii israeliţi au luat în serios acest lucru poate fi constatat din capitolul 22 al cărţii lui Iosua: tribul lui Ruben, a lui Gad şi jumătate din tribul lui Manase au construit un altar memorial pe cealaltă parte a râului Iordan – iar celelalte triburi au echivalat acest gest cu un act de trădare.

Un alt pasaj din Vechiul Testament, utilizat adesea pentru a justifica respingerea ritualurilor religioase, este fragmentul din Amos 5:21. La o primă vedere, aceste versete par a justifica această atitudine, dar, citite în context, ele reprezintă de fapt un îndemn la congruenţa dintre manifestările exterioară şi resorturile interioare ale religiozităţii:

Eu dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să sufăr adunările voastre de sărbătoare!

Deşi Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe care-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei.

Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot suferi sunetul alăutelor tale!

Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!

(Amos 5:21-24)

Respingerea de către Dumnezeu a manifestărilor cultice pline de ipocrizie este asemenea respingerii buchetului de trandafiri oferit soţiei de către soţul infidel – buchet adus doar pentru a potoli mânia ei. Trandafirii nu au nimic, ci ipocrizia din spatele gestului este condamnabilă. O temă similară, a necesităţii congruenţei între gesturile ritualice şi sentimentele ce stau la baza lor, găsim şi în Psalmul celebru de pocăinţă, scris de regele David:

De ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile-de-tot nu le vei binevoi.

Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

Atunci vei binevoi jertfa de dreptate – prinosul şi arderile-de-tot – atunci vor

pune pe altarul Tău jertfe.

(Psalmul 50 : 16-19)

Chemarea la integritate spirituală nu este, la Profeţi, ceva nou; ci poate fi urmărită, de

asemenea şi în Levitic:

De veţi aduce Domnului jertfă de mulţumire, să o aduceţi de bunăvoie; (Levitic 19:5).

Un ecou al acestor cuvinte găsim şi la profetul Isaia :

Şi a zis Domnul:

– Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui e departe de Mine;

dar zadarnic Mă cinsteşte învăţând porunci şi învăţături omeneşti. (Isaia 29:13)

Chiar dacă modul de închinare al vechilor israeliţi era corect din punct de vedere liturgic, Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei pentru că motivaţia acestui cult nu era una sinceră.

Pasajele de mai sus demonstrează faptul că religia Vechiului Testament era prin excelenţă liturgică. Adevărata religie a Vechiul Testament consta însă în strânsa legătură dintre modul de închinare liturgic, idealurile etice înalte şi încrederea în mila lui Dumnezeu. A spune despre vechii israeliţi că practicau simple ritualuri goale, lipsite de substanţă, denotă mai degrabă ignoranţă şi necunoaşterea bogăţiilor spirituale şi a inspiraţiei divine ce stă la baza cultului Vechiului Testament.

Profeţiile din Vechiul Testament

Profeţii lui Israel au prezis venirea lui Mesia, Cel ce va mântui pe Israel şi va revărsa îndurarea divină şi peste celelalte neamuri. Aceste profeţii îşi găsesc împlinirea în Persoana lui Iisus Hristos – Care a murit pe cruce pentru mântuirea lumii. Dar aceleaşi profeţii descriu, într-o manieră asemănătoare, cultul divin al vremurilor mesianice.

În ultima parte a cărţii profetului Iezechiel există o secţiune lungă (capitolele 40-48) ce descrie modul de închinare în vremurile mesianice. Atunci va fi un Templu (capitolele 40-42), altar (capitolul 43) şi preoţie (capitolul 44). Indicaţiile referitoare la construirea altarului şi la ceremoniile religioase, pe care le găsim în capitolul 43, indică faptul că modul de închinare în timpul lui Mesia este unul liturgic.

Isaia a prevăzut un nou Templu, având o nou preoţie, de soriginte non-iudaică:

Ei vor vesti slava Mea printre neamuri. Şi pe fraţii voştri de prin toate neamurile îi vor aduce prinos Domnului, pe cai şi în căruţe, în lectici purtate de asini cu umbrare, în sfânta cetate a Ierusalimului, zis-a Domnul, ca şi cum fiii lui Israel Mi-ar aduce Mie jertfele lor, cu cântece de psalmi în casa Domnului. Şi voi lua dintre ei preoţi şi leviţi, zice Domnul. (Isaia 66:19b-21)

Profeţia lui Isaia: “Ei vor vesti numele meu printre neamuri” îşi găseşte împlinirea în cuvintele lui Iisus (Matei 28:19-20). Harul legământului divin, limitat odată la un grup etnic (poporul evreu), este acum accesibil tuturor popoarelor. Faptul că, în epoca mesianică, închinarea adusă lui Dumnezeu va fi una de tip liturgic, poate fi dedus din aceste trimiteri la noul Templul şi la noua preoţie.

Proorocul Maleahi a vestit de asemenea faptul că Dumnezeu va fi slăvit de toate neamurile din lume – şi una din mărcile distinctive ale acestui cult va tămâia, împreună cu jertfele curate:

De la răsăritul soarelui până la apus s’a preamărit numele Meu printre neamuri; şi’n fiecare loc i se aduce numelui Meu tămâie şi jertfă curată; că mare e numele Meu printre neamuri, zice Domnul Atotţiitorul (Maleahi 1:10).

Construcţia “de la răsăritul soarelui până la apus” este o licenţă poetică ce descrie amploarea şi extinderea adevăratului cultui oferit lui Dumnezeu de către popoarele întreagii lumi în epoca mesianică. Un semn distinctiv al acestui cult va fi utilizarea tămâierii. Aşa cum tămâia era folosită în Cortul Mărturiei din Vechiul Testament (Exodul 30:1-10, 34-38), tot astfel va fi utilizată şi în veacul ce va veni, în epoca mesianică. Faptul că tămâia este folosită la fiecare slujbă a cultului ortodox, reprezintă o împlinire directă a profeţiei lui Maleahi.

II. Exemple de închinare în Noul Testament

Pentru a înţelege atitudinea lui Iisus faţă de Templul iudaic, trebuie să pornim de la adevărul că El este Mesia, Cel vestit de Profeţi. În El au fost împlinite profeţiile Vechiului Testament. Venirea Sa a însemnat sfârşitul Vechiului Legământ şi începutul unuia Nou. Atitudinea lui Iisus faţă de Templu a fost una pozitivă. De exemplu, după ce vindecă un om de lepră, îi porunceşte celui vindecat să se arate preoţilor şi să aducă la Templu sacrificiile prescrise de legea mozaică (Marcu 1:40-45). Ca un bun evreu, Iisus a respectat Sărbătorile evreieşti: Paştele (Luca 2:41, Ioan 2:23), Sărbătoarea Corturilor (Ioan 7:2) şi Sărbătoarea Cincizecimii (Ioan 5:1).

Criticile Sale dure împotriva ritualismului fariseilor, din capitolul 23 al Evangheliei după Matei, reflectă preocuparea Vechiul Testament – despre care am vorbit puţin mai sus – pentru congruenţa dintre ritualul exterior şi atitudinea spirituală interioară. Din această cauză, Iisus foloseşte cuvintele profetului Isaia (29:13), atunci când îi mustră pe farisei pentru raportarea lor legalistă la Vechiul Testament. Deşi Iisus a afirmat în numeroase rânduri Vechiul Legământ, El era, în aceeaşi măsură, conştient că a venit în lume pentru a stabili o nouă legătură între om şi Dumnezeu. El a prezis apusul Templului şi răsăritul Bisericii atunci când le-a spus liderilor religioşi evrei: “Distrugeţi templul acesta, şi îl voi ridica în trei zile” (Ioan 2:19).

Raportarea primilor creştini la Templul din Ierusalim a fost, de asemenea, una pozitivă. Templul constituia unul din locurile favorite unde aceştia se adunau. În Faptele Apostolilor 2:46-47 citim:

Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul.

Deşi continuau să se întâlnească în Templu, se adunau de asemenea şi în case, pentru a “frânge pâinea” – adică, pentru a sărbători Noul Legământ al lui Iisus Hristos în Taina Euharistiei. Cina Domnului, sau Euharistia, este punctul culminant şi continuarea sistemului sacrificial al Vechiul Testament. În Faptele  Apostolilor  2:42,  Apostolul Luca descrie comuniunea primilor creştini:

Şi stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

În originalul grecesc, cuvântul “rugăciuni” este articulat cu articolul hotărât şi constituie un indiciu al faptului că primii creştini, la început, nu foloseau rugăciuni spontane, ci utilizau rugăciunile liturgice ale comunităţii iudaice. Acest lucru este întărit şi de faptul că Apostolii continuau să ia parte la viaţa liturgică a Templului. În Fapte 3:01 citim despre Petru şi Ioan, care se îndreptau înspre Templu, pentru rugăciunea de după-amiază.

Cu adevărat elocvent este şi exemplul Apostolului Pavel. Pavel, care a militat pentru Evanghelia harului şi a luptat împotriva tendinţelor iudaizante din Biserica primară, pare să nu aibă nici o problemă în a lua parte la anumite ritualuri iudaice. În capitolul 21 din cartea Faptele Apostolilor citim faptul că Iacov şi bătrânii (presbiterii) bisericii din Ierusalim, îi oferă lui Pavel următorul sfat:

Ia cu tine pe aceşti oameni, participă împreună cu ei la ritualurile de purificare şi cheltuieşte pentru ei ca să-şi radă capul (Fapte 21, 24).

Fragmentul mai sus citat respinge întru-un mod strălucit ideea că ritualul şi cultul liturgic ar fi ceva incompatibil cu creştinismul adevărat. Fratele Domnului, Iacov, în calitate de întâi-stătător al Bisericii din Ierusalim îl îndeamnă pe Pavel să ia parte la ritualurile de purificare ale acelor bărbaţi şi să plătească pentru ei toate cheltuielile necesare! Nu există niciun indiciu că Pavel ar fi obiectat.

În ultima carte din Biblie, în Apocalipsa, Apostolul Ioan descrie experienţa răpirii sale până la cer, acolo unde a văzut închinarea cerească a îngerilor şi a sfinţilor. Tot acolo el sesizează un Templu, având o Sfântă a Sfintelor, un altar şi tămâieri (Apocalipsa 8:3-4, 15:5-8). Modul ceresc de închinare, aşa cum îl descrie Sfântul Ioan în Apocalipsa, aduce foarte mult cu Cortul Mărturiei din Vechiul Testament şi cu viziunea Profetului Isaia (Isaia 6).

Surprinzător sau nu, Noul Testament – de la început până la ultimul paragraf – nu exclude închinarea liturgică. Noul Testament admite cult liturgic prezent în Vechiul Testament, accentuând totodată faptul că Iisus Hristos este împlinirea profeţiilor şi prefigurărilor din Vechiul Testament. Nicăieri Biblia nu îndeamnă la un mod de închinare lipsit de ritualuri, la un cult non-liturgic. Prin urmare, creştinii evanghelici care doresc să onoreze învăţătura Bibliei, ar trebui şi ei să folosească un mod de închinare “în conformitate cu modelul” arătat de Dumnezeu – adică un cult liturgic.

III. Cultul Noului Israel

În anul 70 d.Hr. romanii distrug Templul din Ierusalim. De acum încolo, nu va mai exista niciun Templu unde să fie aduse jertfele prescrise în Levitic. Templul iudaic se poate să-şi fi încetat funcţia, dar cultul divin continuă şi astăzi în Biserica Ortodoxă. Acest cult are la bază următoarele principii: (1) Iisus este Mesia cel promis, (2) Iisus a fost Mielul Pascal, a Cărui Jertfă, prin moarte pe Cruce, a constituit punctul culminant şi împlinirea sistemului sacrificial din Vechiul Testament, şi (3) prin Învierea lui Iisus, Biserica Sa constituie Israelul cel nou (Ioan 2:19).

O veche învăţătură rabinică afirma că, atunci când va veni Mesia, toate sacrificiile vor fi eliminate, cu excepţia unuia: todah sau jertfa de mulţumire:

În vremurile[mesianice] care vor veni, vor înceta toate jertfele, cu excepţia todah – jertfa de mulţumire. Aceasta nu va înceta niciodată (Tratatul Pesikta, I)

Tocmai aceasta e semnificaţia Cinei Domnului. De fiecare dată când un preot ortodox stă înaintea altarului şi repetă cuvintele lui Iisus: “Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22:20), el oferă Euharistia (sau Mulţumirea cea Mare) – care împlineşte această profeţie. Aşadar, Liturghia (slujba principală a cultului Bisericii Ortodoxe) nu este doar un memorial simbolic, ci un banchet mesianic, îndelung anticipat de către profeţi.

Cult Bisericii Ortodoxe îşi are rădăcinile în cultul Templului din Ierusalim. Acest lucru poate fi sesizat şi în arhitectura bisericii ortodoxe. Fiecare biserică are trei secţiuni: pronaos, naos, şi zona altarului; iar acestea corespund celor trei secţiuni ale Templului Mărturiei: curtea, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor. Curtea era spaţiul în care se desfăşurau jertfele animale şi în care era localizat bazinul de apă. În Locul Sfânt era masa pentru punerea înainte a pâinii şi altarul de tămâiere – aşezat în faţa unei cortine uriaşe (catapeteasma) brodate cu imaginea unor heruvimi. Sfânta Sfintelor era cel mai intim areal al Templului, acolo unde se afla localizată Prezenţa divină (peste Chivotul Legii) şi unde numai marele preot avea voie sa intre.

În fiecare biserică ortodoxă, în perimetrul altarului se celebrează Euharistia şi tot acolo se păstrează Evanghelia. Această rânduială trimite la Chivotul Legii din Vechiul Testament, în interiorul căruia erau păstrate Tablele Legii (cele Zece Porunci), după cum citim în Deuteronom 10:5 şi unde Marele Preot aducea ca jertfă sângele de ţap şi de viţei (Levitic 16). Ca şi în cazul Sfintei Sfintelor, care era delimitată de o cortină brodată cu imaginea unor heruvimi, şi zona altarului unei biserici ortodoxe este demarcată de un perete împodobit cu icoane. Cultul ortodox, asemenea celui iudaic, foloseşte tămâia la fiecare serviciu liturgic. În mod similar, veşmintele elaborate purtat de episcopii şi preoţii Bisericii Ortodoxe amintesc de veşmintele lui Aaron, primul Mare Preot (Arhiereu) al evreilor (Exod 39).

În Noul Testament, Scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Evrei se remarcă datorită unei ample paralele între cele două legăminte: cel vechi şi cel nou. Acestă scrisoare a fost compusă într-un moment în care Biserica primară se confrunta cu o criză teologică majoră. O parte dintre evreii recent convertiţi şovăiau şi se gândeau să se reîntoarcă la religia de la care au plecat. “Scrisoarea către Evrei” a fost redactată cu scopul de a-i convinge pe aceştia de superioritatea creştinismului asupra religiei mozaice. Practic, autorul susţine că Noul Legământ este superior celui Vechi, deoarece Iisus Hristos este Mesia – Cel ce desăvârşeşte şi suprimă vechiul legământ. O lectură superficială a “Scrisorii către Evrei” ar putea conduce înspre următoarea concluzie: odata cu dispariţia vechiului testament, dispare şi nevoia de ritualuri şi liturghie. Un text-suport adesea citat în acest sens este Evrei 9:10:

Acestea erau numai legiuiri pământeşti – despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări – şi erau porunci până la vremea îndreptării (Evrei 9:10).

Totuşi, o lectură atentă a contextului în care a fost scrisă această frază, arată că autorul nu exclude ritualurile şi cultul liturgic din Noul Legământ. Principala preocupare a Scrisorii către Evrei este a demonstară că superioritatea noului legământ este dată de faptul că Iisus Hristos este împlinirea şi realitatea prefigurărilor din Vechiului Testament.

Mai mult, autorul scrisorii presupune că modul de închinare în cadrele noul legământ este unul liturgic. Spre sfârşitul Scrisorii către Evrei există un verset pe care mulţi dintre protestanţi îl trec cu vederea, dar care este destul de frapant atunci când îl aducem în discuţie:

Avem altar, de la care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului. (Evrei 13:10).

Multe biserici protestante au în prim plan un amvon şi, probabil, un pupitru pe care este aşezată Biblia, dar nici una nu are altar. Totuşi, autorul Scrisorii către Evrei – după ce scrie despre superioritatea Noului Legământ – menţionează următoarele: “avem altar”. Cu alte cuvinte, Biserica Noului Testament, la începuturile sale, avea un altar, unde se aducea jertfa spirituală a Euharistiei. În mod similar, Bisericile ortodoxe au fiecare un altar. Însă nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre marea majoritate a bisericilor protestante.

Versetul de mai sus ridică o serie de întrebări despre modul de închinare al protestanţilor: deşi au amvon în locul din care se predică, au bisericile protestante altar acolo unde este adusă jertfa euharistică? Au ele preoţi (sacerdoţi) care să aducă jertfa euharistică? În afară de o serie de biserici anglicane, răspunsul este negativ. Aşadar, o biserică protestantă care nu posedă un altar pentru adecerea jertfei euharistice, s-a rupt de modelul biblice şi istorice de închinare.

IV. Necesitatea unei închinări adevărate

Închinarea adevărată, corectă, este imperios necesară pentru creşterea noastră spirituală. Aceast adevăr este rezumat în vechiul principiu teologic lex orandi est lex credendi: “cultul oglindeşte credinţa” Practic, aceasta înseamnă că modul de închinare al oamenilor reflectă ceea ce cred ei despre Dumnezeu, şi ceea ce cred determină modul în care ei se închină lui Dumnezeu. Irineu de Lyon, un Părinte al Bisericii din al doilea secol, scria: “Învăţătura noastră este în conformitate cu Euharistia, şi Euharistia, la rândul ei, oglindeşte învăţătura noastră” (Adv. Haer. 4.18.5).

Aceasta înseamnă că respingerea modului liturgic de închinare are consecinţe dezastruoase. Una din consecinţe ar fi mutarea accentului înspre congregaţie (comunitatea credincioşilor), privită ca auditoriu. Slujba duminicală devine astfel un bun de larg consum, biserica locală o franciză spirituală, iar programele de rugăciune devin campanii publicitare menite să stimuleze clientela bisericii. În acest proces, cultul se transformă într-un soi de divertisment, în care oamenii sunt încurajaţi să aibă experienţe spirituale sau să obţină soluţii spirituale, generatoare de sănătate şi prosperitate. Creştinul modern, influenţat de capitalism, devine un consumator. Cultul nu mai are nicio legătură cu depăşirea ego-ului şi purtarea crucii, ci cu dezvoltarea personală.

O altă consecinţă tragică a respingerii de către evanghelici a modului liturgic de închinare este neglijarea Cinei Domnului. Euharistia nu mai este centrul închinării protestante. Acesteia i s-a susbtituit predica. Dacă Biserica celebra Sfânta Împărtăşanie în fiecare duminică, multe biserici protestante sărbătoresc Cina Domnului o dată pe lună sau trimestrial.

Lipsit de Liturghie, cultul duminical reflectă opiniile personale sau creativitatea pastorului (sau a comitetului pentru închinare). Fără liturghie, cultul devine vulnerabil la cultura seculară. Predica duminicală a devenit mai mult un discurs de încurajare, în genul şedintelor de team-building, în loc să fie o expunere a pasajelor biblice.

Fără Liturghie, cultul duminical devine vulnerabil la mode şi tendinţe, ajungând să reflecte mai degrabă cultura contemporană decât cultul divin ceresc.

A-i aduce lui Dumnezeu o închinare vrednică de El

Cineva şi-ar putea pune următoarea întrebare: “De ce să facem atât caz? Oare Dumnezeu nu se uită la inima omului ? Iar eu aş răspunde: “Biblia ce ne învaţă? Să fie oare adecvat orice fel de cult pe care îl aducem lui Dumnezeu?” Apostolul Petru scrie în acest sens că Biserica se constituie într-o preoţie sfântă, care aduce lui Dumnezeu jertfe bine-plăcute (acceptabile, demne de El) .

Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;  (I Petru 2:4-5).

Sintagma “bine-plăcute lui Dumnezeu” înseamnă că unele forme de cult sunt acceptabile, iar altele nu. Cult Vechiului Testament a fost “în conformitate cu modelul” arătat de Dumnezeu (vezi Exod 25:9). Iar cultul din Noul Testament şi din Biserica primară a derivat din acelaşi model. Această continuitate cu modelul divin poate fi sesizată în Biserica Ortodoxă.

Istoria scrisă a [poporului lui Dumnezeu] poate fi privită şi ca o confruntare între închinarea adevărată şi falsa închinare. Această confruntare a început cu Abel şi Cain (Geneza 4:3-12), a continuat cu episodul viţelului de aur (Exod 32), cu Core, Datan şi Abiron care au contestat autoritatea lui Moise (Numeri 16); din ea face parte şi Ilie, care a stat împortiva preoţilor lui Baal pe Muntele Carmel (I Regi 18); Daniel şi cei trei prieteni ai săi care au refuzat să se închine statuii de aur a regelui Nabucodonosor (Daniel 3:18), persecutarea evreilor convertiţi la creştinism de către conaţionalii lor (Evrei 10:32-34) şi se încheie cu cartea Apocalipsei, în care rămăşiţa credincioşilor se împotriveşte lui Anti-Hristos (Apocalipsa 12-14). Istoria cultului este asemenea unui memento sobru, care ne avertizează că modul greşit de închinare poate duce la catastrofe spirituale.

Închinarea adecvată era importantă în Vechiul Testament. Acest lucru poate fi sesizat din nemulţumirea divină faţă de modurile “neautorizate” de închinare: Nadab şi Abiud cad morţi înaintea înaintea Domnului, ca urmare a oferirii unei jertfe pe care El nu o poruncise (Numeri 3:2-4); Core, Datan şi Abiron au fost loviţi demoarte, iar 250 dintre simpatizanţoii lor au fost mistuiţi de foc (Numeri 16); regele Ozia s-a umplut de lepră în urma încercării de a oferi tămâie lui Dumnezeu – ceva ce doar preoţii erau mandataţi să facă (II Cronici 26:16-21).

Semnificaţia “orthodoxiei” (deoarece termenul “orthodox” desemnează doctrina corectă, dar şi modul de închinare corect) sau a dreptei-slăviri a lui Dumnezeu poate fi desprinsă din dureroasa ruptură dintre Israel şi Iuda. Despărţirea celor zece triburi de Iuda a culminat cu elaborarea de către Ieroboam a unor locuri alternative pentru închinare, în Dan şi Betel (I Regi 12, II Cronici 11). Curând dupa aceea, calitatea cultului a scăzut, odată cu construirea unor altare de înălţimi şi cu desemnarea pentru preoţie a tot felul de oameni (I Regi 12:31). Declinul cultului lui Israel s-a accelerat odată cu adaptarea acestuia la modurile de închinare ale popoarelor din jur. Atunci când Abia, regele lui Iuda, s-a confruntat cu Ieroboam, el şi-a argumentat demersul prin păstrarea formei nealterate de închinare:

Iar la noi Domnul este Dumnezeul nostru; noi nu L-am părăsit şi slujbele cele către Domnul le fac preoţii, care sunt dintre fiii lui Aaron şi leviţii, care sunt la slujba de strajă. Ei fac să se ridice în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară fum de arderi de tot către Domnul, cum şi fum de tămâieri bine mirositoare; şi aşează în rânduri pâinile punerii înainte pe masa cea curată şi aprind policandrele cele de aur şi candelele lui, ca să ardă în fiecare seară, pentru că noi păzim legea Domnului Dumnezeului nostru, iar voi L-aţi părăsit. (II Cronici – Paralipomena 13:10-11)

Aşadar, în vechiul Israel, orthodoxia rezida în a te închina corect, adecvat lui Dumnezeu. Înainte de a pronunţa judecata sa prin prooroci, Dumnezeu a aşteptat cu răbdare ca ei să se reunească cu confraţii lor (10-11 Osea, Amos 4-5). Judecata lui Dumnezue a căzut peste cele zece triburi în 722/721 î.Hr., când Sargon, regele Asiriei, a capturat Samaria, iar Regatul de nord al Israelului a dispărut din istorie. Paralela dintre Regatul de nord şi Protestantism este izbitoare: ambele s-au născut din schismă şi au experiat, de-alungul timpului, un declin al cultului. O mare parte a protestantismului contemporan a abandonat modul tradiţional de închinare în favoarea unui “cult” contemporan.

În Evanghelia după Ioan, capitolul 4, problema “închinării adevărate” se pune în contextul bine-cunoscutului dialog dintre Iisus şi femeia samarineancă, la fântana lui Iacob. Femeia îl întreabă pe Iisus de ce evreii insistă că Dumnezeu trebuie să fie adorat pe un anumit munte, în timp ce samarinenii nu pot accepta acest lucru. Răspunzând la întrebarea ei, Iisus afirmă orthodoxia închinări evreilor, în Templul din Ierusalim: “Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la Iudei”. (Ioan 4:22), apoi prevesteşte încetarea vechiului legământ şi venirea celui nou: “Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.” (Ioan 4:23) Acest pasaj a fost adesea înţeles ca o referinţă la cultul inspirat de Duhul Sfânt al harismaticilor, sau la predicarea biblică a evanghelicilor, însă o interpretare mai solidă relevă faptul că acest verset se referă la închinarea adusă PreaSfintei Treimi: Dumnezeu Tatăl, “duhului” – Duhului Sfânt, şi “adevărului” – Fiului lui Dumnezeu (cf. Ioan 14:6, 17).

V. De ce un mod de închinare Ortodox?

Pentru cultul ei duminical, Biserica Ortodoxă foloseşte Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, compusă în secolul al V-lea. Această compoziţie liturgică a fost elaborată după modelul unor liturghii anterioare – precum cea a Sfântului Vasile (secolul al IV-lea), sau a Sfântului Iacov, care îşi are rădăcinile în primele secole creştine, în Biserica Ierusalimului.

Liturghia este un mediu adecvat în care se dezvoltă rugăciunile comunităţii şi înţelegerea Scripturii. În fiecare duminică, credincioşii ortodocşi mărturisesc doctrinele fundamentale ale creştinismului: Sfânta Treime, dumnezeirea lui Hristos, întruparea, moartea mântuitoare a lui Hristos pe Cruce, învierea Sa cea de a treia zi şi a doua Lui venire. Liturghia nu este doar un gardian al teologiei comunităţii creştine, ci şi un liant între congregaţia (comunitatea) locală şi originea ei apostolică. Acest lucru se datorează faptului că modul de închinare ortodox este parte constitutivă a Tradiţiei. Acest lucru poate fi sesizat în I Corinteni 11:23 atunci când Pavel scrie:

Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am transmis şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. ”

Cuvintele “a primi” şi “a transmite” se referă la Tradiţie. Tradiţia, asemenea Liturghiei, are funcţia de a proteja sănătatea spirituală a poporului lui Dumnezeu. Împreună, ele formează baza Ortodoxiei. Aşa cum am mai spus, cuvântul “orthodox” desemneaza acea persoană care se închină întru adevăr, dar şi pe acela care învaţă corect; cele două aspecte sunt inseparabile. Ceea ce stă la baza închinării întru adevăr este credinţa personală în Hristos. Cuvântul “liturghie”, în originalul grecesc, înseamna “lucrarea poporului”. Liturghia nu înseamnă doar ritualuri, cântece, rugăciuni şi formule de credinţă, ci şi Duhul Sfânt Care lucrează în inimile acelor oameni care s­au adunat pentru a-I aduce lui Dumnezeu închinare.

Concluzie

De ce un mod de închinare liturgic? Modul de închinare biblic este unul liturgic deoarece cultul divin din ceruri este unul liturgic (Evrei 8:5). Acest adevăr a fost văzut de profeţii care au fost răpiţi până la cer (Isaia 6, Daniel 7, Apocalipsa 5).

De ce este cult Bisericii ortodoxe atât de provocator? Răspunsul la această întrebare este următorul: deoarece este un lucru real, viu. Nu este ceva superficial sau elaborat ad-hoc. Modul de închinare al Bisericii ortodoxe este destinat acelor persoane care vor să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima lor, din tot sufletul lor, din tot cugetul lor şi din toate puterile lor. Lupta noastră de a-L slăvi pe Dumnezeu dezvăluie modul în care omenirea a decăzut de la slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). Dorinţa noastră de a-L slăvi pe Dumnezeu descoperă dorinţa profundă a omenirii de a se reuni cu el, a stea înaintea lui şi faţă-în-faţă cu El, în închinare (Apocalipsa 22:3).

În concluzie, am încercat să arăt că modul liturgic de închinare al Bisericii Ortodoxe este întru totul biblic. Am astfel speranţa că acele persoane care participă întâia oară la o Liturghie ortodoxă vor reveni şi vor încerca să înveţe şi să înţeleagă ce se întâmplă acolo cu adevărat. Autorul acestui text a avut nevoie de doi ani de participări la Sfânta Liturghie înainte ca măcar să îşi pună problema să devină ortodox! Cult ortodox vizează atât mintea, cât şi inima. Credinţa Bisericii Ortodoxe este cel mai bine înţeleasă în context liturgic. Liturghia duminicală este, din multe puncte de vedere, intrarea în Biserică şi chiar în Împărăţia Cerurilor. Şi scopul ultim al Sfintei Liturghii este de a ne conduce pe toţi la închinarea veşnică pe care o vom aduce Sfintei Treimi: Tatălui, Fiului şi Duhul Sfânt.

Traducere: “Why Orthodox Worship is Liturgical: The Biblical Basis for Ritual in Christian Worship” (Robert K. Arakaki)

This entry was posted in Credința noastră. Bookmark the permalink.

Comments are closed.