Despre modul de a fi al creştinilor. Cum se poate păstra legătura dragostei frăţeşti

Cuvintele de mai jos fac parte din “Scrisoarea către Diognet”, una dintre cele mai frumoase scrieri creştine ale primelor secole, o adevărată „perlă a Antichităţii creştine“.Ea este adresată unui nobil roman care dorea să afle mai mult despre credinţa creştină sau chiar să se convertească. Avea însă o serie de nelămuriri pe care autorul anonim doreşte să i le lămurească, explicându-i pe scurt deosebirile şi asemănările creştinilor cu păgânii.

Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pămînt, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu se folosesc de un dialect aparte şi nici nu duc o viaţă paralelă. Locuind în cetăţi greceşti ca şi barbare – cum s-a hărăzit fiecăruia şi urmînd obiceiurilor locului în ce priveşte îmbrăcămintea, regimul hranei şi restul vieţii – arată minunată şi recunoscut paradoxală constituţia cetăţeniei lor.

Locuiesc în patrii proprii, dar ca nişte emigranţi, iau parte la toate (treburile publice) ca nişte cetăţeni şi suportă toate (îndatoririle) ca nişte străini. Orice pămînt străin le este patrie, şi orice patrie le este străină.

Se căsătoresc toţi, nasc prunci – dar nu-şi aruncă odraslele. Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat (comun). Sînt în trup, dar nu vieţuiesc după trup. Petrec pe pămînt, dar au cetăţenia în cer. Se supun legilor hotărîte dar le depăşesc totuşi prin vieţuirea lor.

Iubesc pe toţi oamenii şi sînt prigoniţi de toţi; sînt necunoscuţi dar totuşi condamnaţi. Sînt omorîţi şi fac vii pe alţii. Sînt săraci şi îmbogăţesc pe mulţi; sînt lipsiţi de toate dar totuşi prisosesc în toate. Sînt necinstiţi şi se slăvesc în necinstiri. Sînt umiliţi şi sînt îndreptaţi. Sînt defăimaţi şi binecuvintează; sînt ocărîţi şi cinstesc (pe cei ce-i ocărăsc). Fac binele şi sînt pedepsiţi ca nişte răi; pedepsiţi fiind, se bucură ca unii făcuţi vii.

Simplu spus, ceea ce este sufletul în trup aceasta sînt creştinii în lume.Sufletul e răspîndit ca o sămînţă în toate mădularele trupului, iar creştinii sînt răspîndiţi în cetăţile lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; iar creştinii locuiesc în lume, dar nu sînt ai lumii. (In 17, 11)

Sufletul nevăzut e deţinut într-un trup văzut, iar creştinii sînt cunoscuţi că sînt în lume, dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu rămîne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi se războieşte cu el (2 Petru 2, 16), deşi nu e cu nimic nedreptăţit de el, pentru că e împiedicat să se bucure de plăceri, şi pe creştini lumea îi urăşte, deşi nu e cu nimic nedreptăţită de ei, pentru că ei se împotrivesc plăcerilor. Sufletul iubeşte trupul care-l urăşte şi mădularele lui; iar creştinii iubesc şi ei pe cei ce îi urăsc pe ei. Sufletul e închis în trup, dar el ţine la un loc trupul; şi creştinii sînt deţinuţi în arestul lumii, dar ei ţin la un loc lumea. Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor; iar creştinii locuiesc şi ei în corturi stricăcioase aşteptînd nestricăciunea în ceruri.

Într-o atît de mare demnitate i-a pus Dumnezeu, pe care nu le este îngăduit a o părăsi.

Dar cine indrazneste astăzi să mai vorbească despre dragostea dintre creştini şi despre prietenie? Cine indrazneste astăzi să mai creadă încă in ele, cand si una si cealalta au fost atat de des batjocorite si parodiate?

O prietenie frăţeasca se formeaza in comunitatea parohiala, monastica sau familiala dupa modelul si ca o expresie a iubirii trinitare: in care nu exista nici o inegalitate, ci raporturi sfinte si sfintite si, asa cum a aratat Hristos, slujire reciproca. Ceea ce pune bazele vietii unei comunităţi creştine este viaţa in Hristos, dragostea comuna pentru Hristos.

“Iata acum ce este bun si frumos, decat numai a locui fratii impreuna” (Ps.132,1), spune psalmistul. Aici este vorba despre prietenia lui Hristos, dragostea in Hristos in care vointele individuale se supun unele altora, in lumina dumnezeiască, pana la a ajunge o vointa unica – o singura inima, un singur suflet, un duh comun. Apostolul Pavel numeste aceasta stare ,,impartasire a Sfantului Duh” sau ,,partasie in Sfantul Duh”. Nu afinitatile psihologice, intelectuale sau trupesti predomina, ci un suflu de viata care vine de la Tatal, insufleteste pe fiii Sai si ii infrateste.

Totusi, aceasta dragoste nu poate sa reziste decat intre aceia care au acelasi scop, după modelul Preasfintei Treimi, în care in care nu exista decat o singura vointa a Celor trei Persoane. Tatal si Fiul si Sfantul Duh au o singura vointa, si, de aceea, Ii uneste un singur suflu. De aceea golirea de propria vointa este conditia inevitabila a vietii in comunitate si a rugaciunii comunitare.

Pentru a putea realiza această ambianţă de frăţietate a celor ce traiesc in Hristos, Parintii dau cateva sfaturi intelepte pe care ni le transmite Sfantul Ioan Casian.

  • · Prima regula consta in a nu prefera niciodata bunurile materiale afectiunii unui prieten.
  • A doua regula este de a nu prefera vointa noastra individuala vointei prietenului nostru.
  • A treia regula consta in a avea in vedere, inainte de toate, binele pacii si al dragostei de Dumnezeu si de aproapele – “dragoastea şi pacea este mai mare decât dreptatea legalistă”.
  • A patra regula este de a uri mânia. Mania este considerata de Parinti ca un flagel al omenirii. Ea il desparte pe om de Dumnezeu, de el insusi si de fratii sai. Nu exista nici un motiv, drept sau nedrept, care sa justifice mania (Efes. 4,31).
  • A cincea regula cere sa cauti sa potolesti mania pe care fratele nostru o are impotriva noastra. Daca-l vad pe fratele meu manios din cauza mea, eu stiu ca el se indreapta spre pierzanie; fiind manios, el se rupe de comuniunea cu Dumnezeu. Iar daca eu sunt eu e vina, pe drept sau pe nedrept, de aceasta manie, nu pot ramane linistit si, nefiind linistit, nu pot sa ma rog.
  • A sasea regula este aducerea aminte de moarteDaca in fiecare zi cand ne despartim am gandi asa: ,,Este, poate, pentru ultima oara cand ne vedem“, am fi extrem de atenti, prevenitori si nu ne-am permite niciodata sa ne despartim fara sa ne fi iertat in totalitate. ,,Soarele sa nu apuna peste mania voastra” (Efes. 4,26).

Aceste reguli stau la baza prieteniei fratesti, a prieteniei si iubirii lui Dumnezeu. Acestea sunt principiile traditionale ale intregii vieti comunitare creştine, ale oricarei forme de asociere umana dupa Evanghelie. Inima si sufletul multimii celor care au crezut erau una se spune in Faptele Apostolilor (4,27). Pentru a ajunge acolo, la acest ideal de viata comunitara, in cuplu, in parohie, manastire sau intre prieteni, ar trebui sa nu pot dormi daca fratele meu ar avea ceva impotriva mea; aceasta ar trebui sa ma tina treaz.

O ultima invatatura, care confirma pe celelalte, vine sa sustina jugul ascultarii: a te increde mai mult in judecata fratelui tau decat in propria ta judecata. Judecata fratelui sau a prietenului este luata drept criteriu superior opiniei noastre individuale. Cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat el insusi” spune Apostolul (Filipeni 2,3).

Este verificarea frateasca; daca dorim sa facem ceva care pare bun, cerem si parerea fratelui. Acordam importanta celor spuse de el, ne incredem in judecata lui; tinem seama de parerea lui pentru a aproba sau dezaproba propriile idei; manifestam atunci smerenia unei inimi pline de blandete, credincioasa acestor cuvinte ale Evangheliei: ,,Nu precum voiesc eu, ci precum voiesti tu.” (Matei 26, 39).

Punctul culminant al acestei legaturi este Taina Sfintei Impartasanii. Daca lipseste ascultarea reciproca, comuniunea euharistica adevarata nu se poate realiza. Nu poate sa existe comuniune decat in Biserica adevarata, unde exista darul ascultarii reciproce. Nu putem oferi darurile duhovnicesti ale rugaciunii noastre daca nu am facut sa dispara tristetea, oricare ar fi cauza ei, din sufletul fratilor nostri, reparand nedreptatile cu dragoste. Eu nu voi putea sa ma rog Tatalui daca l-am suparat pe fratele meu. Nici nu voi putea sa ma rog atunci cand sunt manios. Rugaciunea nu se va ridica de la mine. Caci cum, oare, mi-ar putea da Tatal darul de a ma ruga Lui, daca eu ii dispretuiesc pe cei pe care El mi i-a dat ca frati intru El? ,,Mergi intai si te impaca cu fratle tau si apoi, venind, adu darul tau” (Matei 5,24.)

Preferinta pentru voia fratelui vine din Evanghelie. Aceasta prietenie, aceasta legatura in Hristos, aceasta dragoste constituie semnul distinctiv al Bisericii, al comunitatii celor botezati. Ea este supunerea fata de voia celuilalt, ascultarea reciproca intre frati. Ea este cea care confera originalitate comunitatii crestine si astfel ea poate fi recunoscuta. ,,Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii “(Ioan 13,35).

Surse:

- http://www.razbointrucuvant.ro/2007/10/31/prietenia-duhovniceasca-de-pr-marc-antoine-costa-de-beauregard/

-http://www.facebook.com/notes/histos-este-al-strainilor/cre%C5%9Ftinii-%C3%AEn-lume-cap-v-vi-din-epistola-c%C4%83tre-diognet-scris%C4%83-de-panten/205847412771475?ref=nf

This entry was posted in Credința noastră. Bookmark the permalink.

Comments are closed.