O căsnicie creştină fericită (I) – Atitudinea de ÎNDREPTĂŢIRE şi cum poate ea slăbi căsnicia

 

Căsătoria creştină este o vocaţie înaltă. Aşa cum învaţă Apostolul Pavel, ea este asemenea relaţiei dintre Hristos şi Biserica Sa – Hristos fiind Mirele iar Biserica mireasa. Mirele este chemat să iubească şi să ocrotească mireasa lui prin dăruire de sine, într-un mod altruist. “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S’a dat pentru ea” scrie Sf.Pavel (Efeseni 5:25).

Dragostea este ceva relaţional, iar icoana perfectă a iubirii desăvârşite este relaţia dintre Persoanele Preasfintei Treimi (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt). Înţelegem o fărâmă din natura acestei iubiri deoarece ea este revărsată peste întreaga omenire, în special în jertfirea de Sine a lui Iisus Hristos pe Golgota. Sf. Pavel numeşte această dragoste kenotică (ceva care se goleşte de sine) în special atunci când aminteşte că Hristos a lăsat prerogativele divine pentru a-Şi asuma natura umană cu scopul de a o răscumpăra. Dragostea a fost atât de categorică, de neîndoielnică şi de completă, încât a dus la moartea Lui în locul nostru.

În căsătoria creştină, dragostea autentică şi adevărată caută să imite sacrificiul de Sine a lui Iisus Hristos, care a devenit om şi S-a sălăşluit printre noi (şi Care până azi este credincios Bisericii Sale). Dragostea care se jertfeşte este conformă cu marea poruncă de a ne iubi aproapele mai mult decât pe noi înşine, cinstindu-l astfel şi pe Dumnezeu (Matei 25:36-40). O astfel de dragoste între soţ şi soţie, chiar dacă imperfectă şi nu întotdeauna realizată, constituie ceea ce Sf. Ioan Gură de Aur numeşte mica biserică şi asigură sănătatea şi stabilitatea familiei, atât de necesară creşterii copiilor (Ioan Gură de Aur, Omilia XX) .

Aceste înţelesuri sunt afirmate în slujba ortodoxă a cununiei. Pe parcursul ceremoniei, Duhul Sfânt este invocat pentru a-i uni pe soţi “într-un singur gând şi un singur trup” şi a le dărui copii buni care să fie educaţi în credinţa şi frica lui Dumnezeu. Scopul spiritual al căsătoriei este strâns legat de vocaţia de părinte. Dragostea, atunci când este corect înţeleasă, vizează întotdeauna pe aproapele – mai întâi soţul sau soţia şi apoi copiii.

Probleme ale căsniciei: Îndreptăţirea (aşteptarea exagerată de a fi tratat în conformitate cu o anumită titulatură)

Cel Rău caută însă necontenit să corupă dragostea lui Hristos. Iar căsătoria şi familia, din cauza complexităţii şi a caracterului direct al relaţiilor sociale, este un câmp fertil pentru astfel de încercări. În cazul în care această idee a vulnerabilităţii spirituale a căsniciei ni se pare exagerată, să ne amintim că aceasta se poate întâmpla inclusiv la nivelul relaţiei dintre Hristos şi Biserica Sa. Sf. Pavel scrie Bisericii din Corint: “V’am logodit unui singur Bărbat: ca pe o fecioară neprihănită să vă înfăţişez lui Hristos. Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit-o pe Eva prin viclenia lui, tot aşa şi gândurile voastre să se abată de la curăţia şi nevinovăţia cea întru Hristos “(2 Corinteni 11: 2-3). Dacă Biserica poate profana legătura sfântă cu Hristos, cu siguranţă că se poate păta şi legătura noastră unul cu altul.

Iar o formă subtilă de corupţie este sentimentul de îndreptăţire. Acesta apare atunci când soţul, soţia sau părintele consideră că este îndreptăţit să beneficieze – în baza titulaturii pe care o are, de soţ sau părinte – de dragoste, compasiune, fericire, sinceritate, ascultare, etc. Îndreptăţirea merge mână în mână cu aşteptările exagerate. Atunci când unul dintre membrii familiei simte că ceilalţi nu i-au răspuns conform aşteptărilor sale, rezultă sentimente de mânie şi senzaţia “că a fost folosit”.

Problema apare atunci când întâmplările în sine devin un test care să verifice dacă aşteptările sunt sau nu îndeplinite. Aşteptările s-au transformat în aşteptări exagerate iar neîndeplinirea acestora naşte sentimente (de obicei mânie) care afecteaza capacitatea de a atinge obiectivele dorite. Adesea rezolvarea acestui conflict constă în a schimba obiectivele. Dar de fapt, ceea ce are cu adevărat nevoie de schimbare este o schimbare a percepţiei: de la statutul de aşteptări exigente înapoi la aşteptări sau preferinţe.

Câteva exemple ne vor ajuta să înţelegem mai bine procesul. O mamă se simte îndreptăţită să primească dragoste şi respect de la fiica sa: “Doar sunt mama ei”. Un tată simte că fiul său ar trebui să îl asculte şi să îi urmeze sfatul: “Eu sunt tatăl, el trebuie să asculte şi să facă ceea ce îi spun”. Acelaşi lucru este valabil între soţ şi soţie: “Doar sunt soţia lui, ar trebui să …” sau “Doar  sunt soţul ei, ar trebui să …” Când membrii familiei nu împlinesc aşteptările noastre simţim că avem dreptul să fim mânioşi. Sau se poate să simţim că suntem nevrednici de acel obiectiv aşteptat şi vom răspunde prin sentimente de furie, deprimare, etc. Oricum ar fi, oricine este “consumat” de aceste emoţii nu va fi foarte capabil în a înfăptui ce şi-a propus.

Cheia înţelegerii îndreptăţirii este să realizăm că ori de câte ori ne exprimăm o aşteptare care credem noi că derivă automat din titlulatura noastră (de exemplu: tată, mamă, soţ, soţie, etc) operăm dintr-o astfel de perspectivă greşită. Soluţia este să înţelem că un anumit “titlu” nu constituie automat garanţia unor comportamente specifice.

Ca antidot pentru aşteptările noastre exigente este a dezvolta mai degrabă preferinţe sau aşteptări care să aibă la bază dragostea – adică să dorim binele şi bunăstarea soţului sau copilului nostru, preferând mai degrabă decât impunând. În loc să conceptualizăm aşteptările noastre simţindu-ne îndreptăţiţi, putem să le privim ca pe o invitaţie adresată celorlalţi – invitaţie adresată spre binele lor.

Domnul şi Dumnezeul nostru nu a forţat pe nimeni făcând uz de titulatura Lui. În schimb, El a recunoscut că ascultarea şi respectul sunt dăruite în mod liber.

Dar atunci cum pot soţii şi părinţii să renunţe la aşteptările exagerate dar totuşi ‘să obţină’ comportamentul dorit în rândul membrilor familiei? Mai întâi de toate, soţii şi părinţii sunt mai eficienţi în realizarea acestui act dacă nu îi consumă sentimente de furie sau depresie. În al doilea rând, cel mai eficient mod de obţine în familie obiectivele adecvate este de a enunţa dorinţele şi aşteptările într-un mod limpede. Tot aşa şi consecinţele care rezidă din neîndeplinirea lor. Deşi Iisus nu S-a folosit de titlulatura Sa pentru a constrânge anumite comportamente, El a fost foarte clar cu privire la consecinţele ascultării sau neascultării cuvintelor Lui.

Să luam exemplul unui copil care vorbeşte fără pic de respect tatălui său, pentru a înţelege cum lecţia acestei parabole poate fi aplicată. În cadrele aşteptărilor exagerate, părintele ar fi răspuns acestei lipse de respect în termeni emoţionali (probabil mânie, probabil chiar o ceartă din moment ce titulatura sa de tată nu este recunoscută în mod corespunzător).

O abordare echilibrată şi în cele din urmă mai constructivă este a păşi în afara cadrelor îndreptăţirii şi aşteptărilor exagerate (pe care această viziune le presupune) şi a pune problema în termenii aşteptărilor formulate clar şi enunţate. Tatăl ar putea spune: “Nu aşa îşi vorbesc doi oameni.Ţi s-a spus înainte că dacă vei folosi cuvinte lipsite de respect, nu vei avea voie la TV. Aşa că, în seara aceasta, nu va fi niciun televizor. Mâine, în schimb, poţi încerca din nou”.  Exprimarea clară a consecinţelor – nicidecum izbucnirile emoţionale care rezultă din dezamăgirea că nu am fost trataţi conform titulaturii noastre – aduc schimbările dorite de comportament şi consolidează viaţa de familie.

Vocaţia căsătoriei şi familiei ortodoxe este de a fi soţ şi părinte după chipul lui Hristos. Îndreptăţirea – sau pretenţia de a fi trataţi în conformitate cu titulatura noastră – este lucrarea subtilă a Celui Rău, lucrare ce subminează şi poate chiar distruge unitatea necesară împlinirii acestei vocaţii divine. Condu, învaţă, şi cel mai important iubeşte-ţi soţia şi familia cu inteligenţă, compasiune şi iertare – în acelaşi fel în care Hristos iubeşte Biserica Sa.

*Pr. George Morelli, http://www.orthodoxytoday.org/OT/view/good-marriage-I-how-an-attitude-of-entitlement-undermines-marriage

This entry was posted in O căsnicie creştină fericită (CATEHEZE MARITALE). Bookmark the permalink.

Comments are closed.