O căsnicie creştină fericită (II). RECIPROCITATEA — Contractul unilateral care poate distruge o căsnicie

 

 

A crea şi a menţine o relaţie necesită dăruire şi muncă. Relaţiile au nevoie să fie hrănite şi cultivate. Cu câţiva ani în urmă, psihiatrul A. Beck a scris o carte intitulată “Nu e suficientă dragostea!” care examinează concepţiile greşite despre dragostea din interorul căsniciei. A construi o căsnicie sănătoasă presupune mult mai mult decât simplul fapt de a te îndrăgosti, explică  Beck. Şi alţi cercetători susţin acest lucru. A da naştere şi a menţine o relaţie “necesită un efort sistematic de-alungul timpului” (Burns, 1985)

Faptul că o căsnicie trebuie cultivată şi susţinută pare de la sine înţeles la prima vedere, dar mulţi oameni fie nu înţeleg acest lucru, fie nu au competenţele necesare pentru a construi o căsătorie fericită. Sf. Pavel a abordat această temă în Sfânta Scriptură:

’’În sfârşit, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Iisus: precum aţi învăţat de la noi cum trebuie să vă purtaţi şi să-I plăceţi lui Dumnezeu – în care chip vă şi purtaţi – aşa să sporiţi din ce în ce mai mult. Fiindcă ştiţi ce porunci v’am dat noi vouă prin Domnul Iisus. Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrânare; fiecare din voi să-şi ia o soţie în sfinţenie şi cinste’’(1 Tes 4: 1-4).

E adevărat că secretele unei căsătorii de succes nu reprezintă un subiect central în scrierile Părinţilor Bisericii. Poate că dificultăţile inerente ale vieţii din acele timpuri i-au determinat pe oameni să caute adevăruri mai profunde cu privire la căsătorie şi o mare parte din ceea astăzi s-a pierdut a fost pentru ei un lucru ca de la sine înţeles. Totuşi o excepţie face Sf. Grigorie Palama, care scrie despre fundamentul moral absolut necesar pentru cultivarea încrederii dintr-o căsătorie:

 ‚Conform legii lui Dumnezeu, îţi este permis să te căsătoreşti cu o singură femeie, să o iubeşti şi să o păstrezi în sfinţenia care se cuvine unei soţii – abţinându-te total faţă de toate celelalte femei. Vei reuşi să fii neîntinat dacă vei evita întâlnirile care nu sunt necesare, nu te vei complace în cuvinte şi relatări nepotrivite şi în măsura în care vei evita să le priveşti atât cu  ochiii trupului cât şi cu cei ai sufletului, educându-te să nu rămâi prea mult timp cu privirea la frumuseţea şi la chipurile lor’ (Filocalia IV)

Odată înţeles şi respectat fundamentul moral, poate fi stabilită o dinamică a relaţiilor care să  asigure trăinicia unei căsnicii.

Probleme ale mariajului: Reciprocitatea

Cel Rău caută necontenit să anuleze dragostea lui Hristos într-o căsătorie binecuvântată şi sfântă (Morelli, 2006a, b; 2007). Iar lucrarea diavolului e foarte uşoară dacă el reuşeşte să semene seminţele mâniei, resentimentelor, răzbunării sau depresiei (Morelli, 2005). Reciprocitatea este o atitudine nefirească ce apare atunci când unul dintre soţi (care consideră că este este o persoană bună şi iubitoare) pretinde de la celălalt partener să i se răspundă mereu în acelaşi fel. Comportamentul este perfid pentru că are la bază ceea ce Stareţul Paisie Athonitul numea “dreptatea pur umană”. Stareţul Paisie spunea:

‚Domnul a spus că dreptatea noastră trebuie să o depăşească pe cea a fariseilor, pentru că aceştia aveau în vedere doar dreptatea umană. Acesta este motivul pentru care au creat pedepse, studii de drept, sentinţe, certuri şi au încercat să îşi protejeze propriile drepturi fară a tolera vreo aşa zisă nedreptate împotriva lor.’

Dreptatea reciprocă

Multă “dreptate” de acest gen trebuie depăşită (cf. Matei 5, 20) atunci când unul sau ambii parteneri (sau copiii lor, sau chiar membri ai familiei) au adoptat atitudinea nesănătoasă a reciprocităţii, privind şi judecând interacţiunile lor doar din punct de vedere al justiţiei umane. Mai explicit, atunci când unul dintre soţi se consideră o persoană bună şi iubitoare şi aşteaptă de la celălalt partener cel puţin la fel de mult cât a investit el sufleteşte. “Eu m-am abătut de la planurile mele şi am făcut o favoare soţului meu, aşa că şi el ar trebui să facă ceea ce îi cer.” Ideea de bază în cazul reciprocităţii este că partenerul meu devine oarecum dator atunci când eu sunt binevoitor faţă de el.

După standardele dreptăţii reciproce, relaţia de tip ”dinte pentru dinte” este una normală în căsătorie. Un apărător înfocat al acestei perspective s-ar putea chiar să şi citeze cuvintele Scripturii din Legea lui Moise (Exodul 21:24). Însă Hristos a prevăzut un astfel de mod de abordare a lucrurilor şi de aceea a trasat o linie clară de demarcaţie între dreptatea divină şi cea umană. “Aţi auzit că s’a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte; … dar eu vă spun: cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la Cel-Rău este.” (Matei 5:37).

De ce a spus Iisus că “vine de la cel rău?” Pentru că dragostea autentică este altruistă. “Nu staţi împotriva celui rău; iar celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Este de la sine înţeles că acest verset nu trebuie interpretat greşit, ca o permisiune acordată cuiva de a abuza de partenerul său. Ci semnificaţia fundamentală care transpare din întreaga învăţătură a lui Iisus este că trebuie să purtăm povara celui de lângă noi, iar căsătoria implică faptul că soţii îşi poartă reciproc neputinţele – atitudine creştină de care reciprocitatea nu ţine seamă şi poate, în cele din urmă, o învinge.

Reciprocitatea nu îndeplineşte nici măcar cerinţele dreptăţii umane

La o examinare mai atentă, reciprocitatea nu este nici măcar dreptate umană, deoarece implică anumite aşteptări unilaterale care există, sub forma unor “contracte”, în mintea persoanei care a făcut cea dintâi o favoare. Dar aceste contracte sunt inechitabile şi nerealiste, pentru că de cele mai multe ori se întâmplă ca celălalt soţ nici măcar să nu ştie de acele ’’pretenţii contractuale’’. Indiferent cât de realist, valabil, sau echitabil pare un astfel de contract pentru persoana care l-a elaborat mental, se poate ca celălalt soţ să urmeze un cu totul alt model.

Iată un exemplu care să ne ajute să înţelegem acest comportament abuziv pe care reciprocitatea îl implică. Partenerul care face o favoare poate să gândească altfel: “Bine, te-am ajutat, acum îmi eşti dator.” în timp ce soţul care beneficiază de această favoare să gândească: “cât de generos şi de drăguţ din partea soţului meu să facă acest lucru pentru mine – cu siguranţă mă iubeşte foarte mult.” Vedeţi, obligaţia ataşată favorii iniţiale nici măcar nu este cunoscută sau convenită de către celălalt. Un astfel de tip contractual ar fi imediat repudiat de către orice instanţă din lume – deoarece nu dispune de informaţii complete şi corecte. De aceea ’’contractele’’ dintre soţi sau membri familiei (şi chiar prieteni) ar trebui să fie pe deplin discutate şi agreate. Iar la baza discuţiei ar trebui să stea înţelegerea şi adaptabilitatea.

Un contract transparent

De exemplu, să presupunem că soţia îşi conduce soţul la aeroport pentru a prinde un zbor foarte devreme. Ea se gândeşte în sinea ei: “Acum îmi este dator. Va trebui să spele vasele şi să ducă gunoiul data viitoare.” Şi astfel s-a creat un contract mental unilateral fără ca soţul să bănuiască ceva. O cale mai bună de a aborda problema ar fi fost: “Ştii, dragul meu, mă bucur să te conduc la aeroport, dar să ştii că şi eu aş avea nevoie de ajutor. Vrei să mă ajuţi cu aceste treburi casnice în zilele când termini mai repede serviciul?”.

Discuţiile deschise, de genul celei ilustrate mai sus, risipesc mânia – un obiectiv foarte important din moment ce mânia este cel mai mare sabotor în calea atingerii obiectivelor dorite (Morelli, 2005). Amintiţi-vă lecţia din articolul precedent, cea despre justificare (Morelli, 2007). Nu avem dreptul să creăm contracte unilaterale doar pentru simplul fapt că cei vizaţi sunt membrii familiei noastre.

După decepţie: căutând explicaţii

Ce se întâmplă atunci când pretenţiile celor care aşteaptă reciprocitate din partea partenerului de viaţă rămân neîmplinite? Ei se simt dezamăgiţi şi sunt predispuşi la aşa-zisa “eroare de citire a gândurilor” – un termen tehnic care se referă la ideea nerealistă că unul dintre soţi ar trebui să ştie ce gândeşte, simte, sau doreşte celălalt. (După cum s-a menţionat într-un articol anterior, toate persoanele percep lumea în mod diferit şi este responsabilitatea soţilor de a comunica cu partenerul de viaţă care le sunt dorinţele, nevoile şi aşteptările [Morelli, 2006a, b]).

O strategie bună de a rezolva un conflict este a ne întreba partenerul de viaţă, fără a fi mânioşi şi fără a judeca dinainte, de ce nu s-a comportat în modul în care noi ne-am aşteptat. Scopul unei astfel de discuţiii ar trebui să fie dorinţa de a descoperi modul în care fiecare soţ percepe situaţia: un exerciţiu care pur şi simplu adună informaţii. Desiguir, este posibilă o uşoară reacţie emoţională, cum ar fi dezamăgirea, dar acest mod de abordare este mult mai puţin probabil să ducă la mânie, răzbunare, sau chiar depresie.

Respectând alegerea celuilalt

O comunicarea deschisă presupune să acceptăm decizia celuilalt, chiar şi atunci e posibil să nu fim de acord cu el. Este un mod de a respecta libertatea lui.Vedem acest principiu aplicat chiar şi în învăţăturile Domnului nostru. Luaţi, de exemplu, dialogul lui Iisus cu ” tânărul bogat”:

’Şi iată, un tânăr a venit la El şi I-a zis: „Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să am viaţă veşnică?“ Iar El a zis: … dacă vrei să intri în Viaţă, păzeşte poruncile“.Tânărul I-a răspuns: „Pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea. Ce-mi lipseşte?“ … Iisus i-a zis: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino de-Mi urmează Mie“…Dar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii…Auzind acest cuvânt, ucenicii tare s’au mirat şi au zis: „Atunci, cine poate să se mântuiască?“… Iar Iisus, privind drept la ei, le-a zis: „Aceasta e cu neputinţă la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă’. (Matei 19: 16,-17, 20-22, 25-26).

Dacă Iisus sfătuieşte dar, în acelaşi timp, respectă decizia celorlalţi, oare suntem noi îndreptăţiţi să facem altfel? Oare nu ne-a spus Hristos: “Adevărat, adevărat, vă spun vouă, nu este slujitor mai mare decât stăpânul său” (Ioan 13:16). Iar aceasta se aplică soţului, familiei sau oricărui om care ni se pare că nu se ridică la nivelul aşteptărilor noastre. Putem prefera, dori, sfătui sau pretinde, dar, în cele din urmă, după cum şi Hristos a procedat, trebuie să acceptăm deciziile libere ale celorlalţi. În cele din urmă, dacă unul dintre soţi doreşte ceva, dar celălalt nu este dispus să facă acest lucru, soţul care pretinde trebuie să fie conştient de acest lucru şi să îşi asume responsabilitatea.

O căsnicie în Hristos Domnul

Eliminarea contractelor “unilaterale”, comunicarea asertivă,negocierea onestă, întru adevăr şi în numele lui Hristos – toate acestea sunt componente ale lucrării şi efortului pe care le implică dezvoltarea unei căsătorii în Hristos.

Fă acestea ca şi cum reuşita căsniciei şi a familiei ar depinde în totalitate de tine; dar roagă-te şi primeşte Tainele ca şi cum sfinţenia căsniciei ar depinde în totalitate de Dumnezeu.

*Pr. George Morelli, http://www.orthodoxytoday.org/OT/view/good-marriage-II-reciprocity-the-one-way-contract-that-can-wreck-a-marriage

This entry was posted in O căsnicie creştină fericită (CATEHEZE MARITALE). Bookmark the permalink.

Comments are closed.