Credinţa şi locul de muncă (I)

Ca şi creştini ortodocşi suntem chemaţi să conştientizăm mereu prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră şi să ne străduim să ne lucrăm mântuirea. Cea mai vizibilă punerea în practică a acestei lupte spirituale o găsim în viaţa monahală – unde grijile şi preocupările lumeşti sunt abandonate sau, cel puţin, subordonate activităţilor duhovniceşti. Însă nu toţi creştinii suntem chemaţi la viaţa monahală. Cei mai mulţi dintre noi avem o viaţă de familie, în timp ce alţii sunt chemaţi la o viaţă de celibat în lume. Iar aceia dintre noi care trăim în afara comunităţilor monahale, cu rare excepţii, suntem puşi în faţa necesităţii de a avea un loc de muncă şi o profesie, pentru a ne câştiga existenţa. Majoritatea angajatorilor nu sunt preocupaţi de viaţa spirituală a angajaţilor, iar locurile de muncă nu sunt cu necesitate ‘duhovniceşti’. Accentul se pune pe productivitate şi eficienţă. Colegii de muncă sunt arareori creştini ortodocşi şi, în multe cazuri, nici măcar nu împărtăşesc crezul creştin. Iar conversaţiile tind să aibă ca subiect preocupări mundane, legate de locul de muncă.

Cum putem atunci noi, creştinii ortodocşi, să îndeplinim chemarea noastră de a ne lucra mântuirea, pe de o parte, dar, în acelaşi timp să funcţionăm şi ca parte a unei organizaţii de muncă?

Răspunsul evident la această întrebare este de a fi mereu atenţi şi conştienţi la ceea ce suntem chemaţi să fim, în toate împrejurările. Există chiar şi unele ‘tehnici’ care ne pot ajuta la locul de muncă. Una dintre ele este să avem cu noi o iconiţă, aşa cum purtăm şi fotografiile copiilor noştri, pe care să o contemplăm cât mai des pentru a ne înălţa mintea către Împărăţia Cerului. Putem să avem iconiţa şi sub forma unui medalion, în jurul gâtului. O altă ‘metodă’ este să creăm o rutină din rostirea frecventă a unor rugăciuni scurte; putem, spre exemplu, seta beeper-ul de la ceas să semnaleze fiecare oră fixă şi la auzul beep-ului să facem o pauză de câteva secunde pentru a rosti o rugăciune. Rugăciunea lui Iisus este foarte potrivită pentru această situaţie. Fie un mic psalm, sau chiar un fragment din cartea de rugăciuni. O sugestie ar fi să rostim ‘Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur pentru cele douăzeci şi patru de ore ale zilei’. Rugăciunile de dimineaţă şi de seară rostite regulat, precum şi citirea zilnică a unui fragment din Evanghelie şi din scrierile duhovniceşti, ne ajută, de asemenea, să centrăm atenţia minţii şi a inimii pe Împărăţia lui Dumnezeu. Alocând o parte sau chiar întreaga pauză de masă pentru a ne hrăni sufletul şi corpul prin rugăciune, sau printr-o altă lectură spirituală, constituie un adevărat repaus de la tumultul zilei, timp în care atenţia minţii revine acolo unde ar trebui să se afle. Şi sunt multe alte lucruri pe care le putem face pentru a ne re-aduce mereu în minte chemarea noastră creştină.

Cu toate acestea, în pofida străduinţelor noastre, ne confruntăm de multe ori cu situaţii şi conflicte în care realizăm că viaţa Bisericii nu este compatibilă cu atmosfera de la locul de muncă. Există situaţii concrete, există tentaţii, chestiuni ce ţin de moralitate şi mai există conflicte de natură etică. Fiecare se poate produce în sine sau într-un context oarecare.

Situaţiile practice au legătură cu ciclurile liturgice ale Bisericii: lucruri cum ar fi postul, rugăciunea şi zilele de sărbătoare. Atunci când ne străduim să ţinem postul realizăm dintr-o dată că se revarsă o cascadă de ispite care ne îndeamnă să îl încălcăm. Prânzurile de la de birou, snacks-uri sau gustările de tip “fast food” – toate par să aibă un element ‘de dulce’. Atunci când nu dorim să gustăm aceste alimente, atragem atenţia asupra noastră şi intervine necesitatea unor explicaţii. Se pare că e aproape imposibil să-i facem pe colegii de serviciu să înţeleagă ce se întâmplă fără a da cumva impresia că îi judecăm. Conflictul iniţial pare să fie rezistenţa în faţa ispitei, însă conflictul interior care se află totuşi la bază este nevoia de a explica comportamentul nostru.

Cei care au masa de lucru proprie sau lucrează în birouri au, de cele mai multe ori, posibilitatea să decoreze spaţiul de lucru cu unele elemente personale. Pozele familiei sau prietenilor sunt la fel de des întâlnite ca şi calendarele, posterele sau alte imagini decorative. În acest context se pare firesc ca şi noi, creştinii ortodocşi, să punem o icoană la loc de cinste. Problema este însă ce vor crede ceilalţi, oare nu s-ar putea să ofensăm credinţa lor? Putem să oferim cu uşurinţă explicaţii despre pozele prietenilor sau ale familiei, dar întotdeauna icoana va fi cea care atrage atenţia şi anumite întrebări.

Apoi, majoritatea angajatorilor acordă zile libere cu ocazia unor sărbători naţionale, dar uneori acestea nu corespund cu zilele de sărbătoare ale Bisericii. Şi atunci apare dilema: participăm la slujbe sau mergem la serviciu? Dacă vom participa la slujbă, pierdem din salariu, ajungem mai târziu, trebuie să luăm o zi din concediu sau să plătim un alt preţ. În plus, unele companii pretind angajaţilor scheme “ne-tradiţionale” de lucru, programe care includ adesea şi week-end-ul. Acest lucru poate deveni un conflict interior pentru creştinul conştiincios, care face o prioritate din participare la slujbe.

O ultimă chestiune practică este cea a conversaţiilor şi interacţiunilor cu colegii de lucru sau cu clienţii noştri. O ispită evidentă legată de acest subiect este bârfa. În fiecare birou un loc important îl ocupă informaţiile neoficiale, cancan-ul. Dar marea majoritate a acestor informaţiilor sunt bârfe, lucruri personale, speculaţii şi critică la adresa celorlalţi. Când este cazul să tragem linia? De multe ori ne vedem implicaţi în discuţii despre evenimentele actuale, programe de televiziune, piese de teatru, filme şi alte forme de divertisment. Deşi aceste discuţii sunt adesea inofensive, ele implică uneori subiecte care contravin credinţei noastre. Ca şi conduită generală, ar trebui să păstrăm în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun, dacă-i virtute şi dacă-i de laudă, pe acestea să le gândiţi (Filipeni 4:8).

Conversaţiile cu colegii pot implica şi subiecte despre religie. Colegii noştri creştini (non-ortodocşi) pot chiar presupune că au în comun cu noi acelaşi sistem de convingeri, cu diferenţe minore. Şi atunci ne confruntăm cu următoarea dilemă: să lăsăm această presupunere falsă să existe în continuare, sau să îi punem în faţa diferenţelor notabile, riscând ca acestea să devină eventual un impediment pentru relaţia noastră de lucru? Chiar dacă avem capacitatea să discutăm liber diferenţele de convingeri, se pune întrebarea cât de departe se poate merge “în timpul programului de lucru.” După cum ştim, discuţiile pe teme de religie, pot deveni destul de acaparante, consumînd o mulţime de timp şi energie şi distrăgându-ne de la sarcinile de serviciu.

Pentru a răspunde preocupărilor de mai sus, trebuie să ne uităm mai întâi la priorităţile noastre. Este ţinerea postului suficient de importantă pentru noi, astfel încât să refuzăm o masă (în cazul în care nu se serveşte nimic de post)? Până şi în rândurile oamenilor ‘lumeşti’ e tot mai frecventă adoptarea unui regim vegetarian sau a unuei diete – având la bază ‘n’ motive. Şi aceşti oameni nu au absolut nicio problemă în a-şi motiva decizia în funcţie de convingerile lor. Cum se face atunci că noi, creştinii ortodocşi, care postim pentru sănătatea noastră spirituală, avem astfel de dificultăţi în legătură cu restricţiile noastre alimentare? Unii dintre noi se chiar bucură pentru astfel de ocazii, care le oferă o scuză de a trişa cu postul – pentru a nu “jigni” pe ceilalţti sau “a face un spectacol de bravură” din comportamentul lor. Experienţa mea este că odată ce aţi început să ţineţi postul printre colegii de muncă, se produce de fapt foarte puţin tam-tam. Ba unii dintre colegii mei se chiar asigură că există mâncare de post atunci cînd luăm masa împreună într-o aşa zisă “zi vegetariană”, aşa cum am numit zilele de post (În timp ce majoritatea oamenilor înţeleg astfel de idiosincrasii, multora nu le pasă cu adevărat, sau nu înţeleg, de ce postim Cu toate acestea, am constatat că cei care înţeleg cel mai bine, nu sunt creştini ci sunt cei implicaţi în religiile de tip new age, de inspiraţie păgână, care se adresează în mod activ trupului şi sufletului).

E adevărat, în zilele de sărbătoare nu este întotdeauna posibil să participăm la slujbele din cauza serviciului. Totuşi, cu puţină planificare şi atenţie la calendar, de multe ori orele sau zilele suplimentare pot fi valorificate pentru a celebra sărbătoarea. Multe parohii sunt deschise de dimineaţa devreme, astfel că enoriaşii se pot încadra în timp să ajungă la birou. Uneori este însă imposibil să ajungem la Sfânta Liturghie în zi de sărbătoare. Este important atunci să ne reamintim atunci că şi Vecernia, celebrată cu o seară înainte, este şi ea o parte a sărbătorii. De fapt, multe dintre evenimentele speciale ale unui sărbători au loc chiar în cadrul Vecerniei, cum ar fi de exemplu venerarea Sfintei Cruci în Duminica a treia din Postul Mare. Într-o zi de sărbătoare petrecută la locul de muncă, asiguraţi-vă că celebraţi această sărbătoarea cât se poate de bine . Un prânz festiv sau o gustare specială pe care să o împărtăşiţi cu colegii, sau, dacă se poate, chiar CD-uri cu muzica specifică sărbătorii. Faceţi din acea zi o sărbătoare pentru voi şi pentru cei din jurul vostru.

Problema de a lucra în zilele de sâmbătă şi duminică este mult mai complexă. O soluţie este pur şi simplu a refuza orice poziţie care necesită lucrul în schimbul de duminică. Dar acest lucru nu este întotdeauna realist, şi atunci alternativă ar putea fi a limita lucrul în week-end la o dată pe lună sau o altă schemă care să permită participarea frecventă la slujbe. O altă alternativă ar fi să împărţim tura de lucru din ziua respectivă astfel încât să existe posibilitatea de a merge la Biserică în pauza creată. Desigur, niciuna dintre aceste soluţii nu este perfectă şi fiecare implică o anumită doză de compromis. În cele din urmă, fiecare persoană, în sfătuire cu părintele său duhovnic trebuie să ia decizia cea mai potrivită pentru situaţia lui. Munca este cea mai importantă sursă de venit, dar mult mai importante sunt sensul vieţii noastre spirituale şi identitatea noastră întru Dumnezeu.

http://www.pravmir.com/article_641.html

This entry was posted in Credința pusă în practică. Bookmark the permalink.

Comments are closed.