”Diferenţe ireconciliabile” – motiv real de divorţ?

Sintagma din titlu este probabil cel mai des invocat motiv pentru cazurile moderne de divorţ. Aceasta se referă la situaţia în care două persoane căsătorite descoperă la un moment dat că nu mai sunt “compatibile”:  adică nu se mai potrivesc, în majoritatea situaţiilor, din punct de vedere emoţional, spiritual sau fizic.

Afirmăm de la bun început faptul că Biserica Ortodoxă permite divorţul în caz de adulter, abuz din partea partenerului de viaţă sau abandon, dar “diferenţe ireconciliabile” nu constituie, în general, un temei sustenabil pentru ruperea căsniciei între doi creştini ortodocşi.

De ce NU? Pentru că Biserica nu poate fi de acord cu premisa seculară ce stă la baza motivării divorţului prin “diferenţele ireconciliabile”. Mai explicit, cultura noastră tinde să considere o ’căsnicie de succes’ doar acea relaţie în care soţul şi soţia sunt suflete pereche în haine biologice diferite. “Iubirea adevărată” este acea persoană care se potriveşte perfect cu tine, care te completează, te împlineşte şi te desăvârşeşte – cu alte cuvinte este cealaltă jumătate a ta – şi aşa mai departe.

Înţelegerea creştină a căsătoriei are însă o perspectivă foarte diferită de cea enunţată mai sus. În capitolul al cincelea din Scrisoarea către Efeseni, Sf.Ap. Pavel foloseşte o analogie maritală pentru a vorbi despre misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Rolul soţiei este atribuit naturii umane a lui Hristos, natură care continuă să se manifeste în Biserică (cf. Efeseni 5:22-23) iar rolul soţului, pe de altă parte, este atribuit naturii divină a lui Hristos – Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care Hristos este cap Bisericii (cf. Efeseni 5:25-26). Unirea celor două sexe într-o singură relaţie face trimitere la Persoana lui Iisus Hristos, în care cele două naturi sunt strâns unite. Şi această unire, spune Sf. Pavel, este un mare mister, o “mare taină” (Efeseni 5:32) tocmai pentru că cele două naturi – divină şi umană – sunt incompatibile şi ireconciliabile!

Exemplul de mai sus reprezintă mult mai mult decât o construcţie teologică. El are implicaţii profunde şi reale pentru cei care sunt căsătoriţi şi urmează învăţătura creştină. Pentru că, după Sf. Pavel, căsnicia există în mod natural şi necesar în cadrul diferenţelor ireconciliabile! Afrimând că soţul şi soţia sunt o analogie pentru divin şi uman, Sf. Pavel arată de fapt că, în căsătorie, departe de a fi suflete gemene sau fiinţe complementare, cele două sexe sunt total diferite.

Această diferenţă fundamentală este mai mult decât o caracteristică nefericită a vieţii în lumea căzută în păcat. Este însăşi condiţia iubirii şi providenţei divine faţă de noi. Definiţia iubirii, conform  Evangheliei, este faptul că Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru ceva care este atât de “diferit” în comparaţie cu El – adică pentru umanitate. Iar din moment ce suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, această definiţie a iubirii se aplică şi la noi: a iubi înseamnă a dărui şi a te dărui cuiva care este complet diferit faţă de tine.

Inevitabil, cuplurile care trăiesc mitul secular al “sufletelor pereche” sau al “iubirii adevărate” descoperă în cele din urmă că sunt două persoane diferite. Când se întâmplă acest lucru, urmarea poate să fie divorţul – deoarece nu pot sau nu vor să reconcilieze diferenţele. Dar pentru soţii care trăiesc după perceptele Evangheliei, “diferenţele ireconciliabile” pot constitui nu sfârşitul, ci chiar începutul unei vieţi noi, în care acestă Taină pătrunde treptat în căsnicia lor.

Când mă străduiesc să fiu alături de soţul (sau soţia mea) în pofida lipsei oricărei forme de alinare, mângâiere sufletească sau împlinire emoţională, atunci acest act devine nimic mai puţin decât punerea în practică a iubirii lui Hristos, “Cel care dintru’nceput fiind în chipul lui Dumnezeu … S’a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2:6-8).

Când caut în celălalt binele şi viaţa – chiar dacă nu există în el nimic pentru mine, nici împlinire, nici răspuns la nevoile mele, nici un climat emoţional favorabil – atunci dragostea pe care eu o ofer este cu adevărat golită de egoism şi, ca atare, cu adevărat divină. Şi cu cât sunt mai mari diferenţele dintre mine şi partenerul meu de viaţă, cu atât mai luminos străluceşte Hristos atunci când continuăm să ne iubim reciproc şi în aceste condiţii.

Există totuşi situaţii în care diferenţele ireconciliabile pot fi cu adevărat invocate ca motiv de divorţ? Posibil. Dar cred că relaţiile cu adevărat incompatibile sunt mult mai puţin  numeroase decât presupunem noi. Într-un cultură narcisistă şi ego-latră ca cea în interiorul căreia ne definim, prea superficial gestionăm crizele căsniciei. Încercăm să aplanăm, să le raţionalizăm, să le ignorăm, sau pur şi simplu să fugim de ele. Ar trebui în schimb să vedem aceste situaţii ceea ce ele sunt cu adevărat: pânza pe care se poate reprezenta mariajul tainic dintre noi şi Creatorul nostru – mariaj divin consumat în primul secol pe un deal din afara Ierusalimului şi care este menit să dăinuiască o eternitate.

Sursa: http://www.saintaidan.ca/2009/05/irreconcilable-differences.html

This entry was posted in O căsnicie creştină fericită (CATEHEZE MARITALE). Bookmark the permalink.

Comments are closed.