Primii paşi în Biserică. Ce se întâmplă după naştere?

Iniţierea unui copil nou-născut în tainele Bisericii este o călătorie în Însăşi Viaţa lui Hristos. Acest proces culminează cu Botezul copilaşului şi primirea Împărtăşaniei, dar de fapt el începe la scurt timp după naştere, atunci când preotul se roagă pentru vindecarea fizică şi spirituală atât a mamei cât şi a pruncului.

Opt zile mai târziu, se obişnuieşte ca tatăl sau unul dintre naşi să aducă nou-născutul la biserică, unde se rostesc rugăciuni pentru punerea numelui. Deşi îşi are rădăcinile în punerea numelui atât a Sfântului Ioan Botezătorul cât şi a Domnului Însuşi (Luca 1:59-63; 2:21) în conformitate cu Legea lui Moise (Lev. 12:1-8), ritualul creştin-ortodox de punere a numelui este semnificativ diferit de cel din Vechiul Testament. În cazul nostru, circumcizia nu mai este necesară şi nici copilul nu ia în mod obligatoriu numele unui ascendent, aşa cum pare să fi fost obiceiul în Iudaismul antic (vezi Luca 1:61).

Atunci când noi, ca şi creştini ortodocşi, punem în acest fel nume copiilor noştri, nu săvârşim vreun act religios ca să-i justificăm înaintea lui Dumnezeu sau să-i facem membrii vreunei caste anume. Ci mai degrabă îi cufundăm, de la bun început, în viaţa lui Hristos, încredinţându-i lui Dumnezeu, Cel are “cunoaşte numele şi vârsta fiecăruia, chiar din pântecele mamei sale” (rugăciunea liturgică a Sfântului Vasile).

Practica punerii numelui diferă printre creştinii ortodocşi. Un copil este uneori numit după sfântul celebrat în ziua sa de naştere, alteori în onoarea unui alt sfânt sau personaj biblic. Sau copilul poate primi numele unei virtuţi, al unui înaintaş sau al unei personalităţi ilustre (a se vedea, de exemplu, primii sfinţi care au fost numiţi după unii filozofi păgâni, cum ar fi Platon). Nu există reguli stricte şi rigideîn acest sens (cum s-ar putea să fi fost în vechiul iudaism) cu excepţia faptului că părinţii creştini ar trebui să numească copilul lor într-un mod responsabil şi însoţit de rugăciune nu unul superficial, după capriciile şi moda ce predomină în acea vreme. Numele nostru personifică identitatea noastră şi trimite la vocaţia pe care o avem. Când punem numele copiilor noştri, ar trebui să o facem ca cei ce moştenesc pe Dumnezeu şi se dedică Lui.

După punerea numelui în a opta zi, mama si copilul se pot bucura de o perioadă de absenţă din comunitatea bisericii, perioadă cunoscută sub numele de “cele patruzeci de zile”. Acest timp, în mod ideal eliberat de angajamente şi efort, este o oportunitate pentru odihnă, pentru vindecare fizică şi spirituală şi pentru adâncirea legăturii emoţionale. Ca şi în cazul punerii numelui, cele “patruzeci de zile” nu ar trebui să fie înţelese ca o aplicare literală a legii din cartea Leviticul. Dacă ar fi aşa, mamele de fete ar trebui să urmeze alte reguli decât mamele de băieţi (vezi Lev. 12:4-5).

Dar în context ortodox, atât mamele de băieţi cât şi de fete participă la cele “patruzeci de zile” ca o imitaţie a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos şi, prin extensie, ca şi Iisus Însuşi. Numărul exact al zilelor nu au o implicaţie legalistă, ci oferă mai degrabă o oportunitate pentru creştere spirituală. În timp ce perioada de patruzeci de zile este considerată o “limită benefică” pentru absenţa din comunitatea euharistică, unele femei vor considera necesară revenirea mai devreme, sub îndrumarea pastorală şi binecuvântarea duhovnicului.

După cele patruzeci de zile, mama şi copilul sunt îmbisericiţi, adică întâmpinaţi din nou de comunitate. Cerem iertare lui Dumnezeu pentru toate păcatele mamei care au fost comise în timpul absenţei sale, iar apoi preotul poartă copilul în braţe în biserică, în amintirea întâlnirii Domnului cu Dreptul Simeon în Templul din Ierusalim. Acest ritual se încheie cu recitarea rugăciunii Sfântului Simeon: “Doamne, acum liberează pe robul Tău în pace …” (Luca 2:22-39).

Sfârşitul calătoriei iniţiatice, cea de purtătoare de copil, îl constituie pentru mamă reunirea ei cu Hristos, atunci când ea Îl primeşte în Euharistie, la Liturghia următoare. Sfârşitul călătoriei copilului de a fi “născut în trup” este renaşterea lui spirituală prin Botez. Această renaştere marchează, desigur, un alt drum care de această dată nu mai are sfârşit – cel în care el creşte în plienitudinea lui Hristos, din Euharistie în Euharistie, clipă de clipă, zi după zi. Iar apoi, din slavă în slavă, în veacul ce va să vină.

# http://www.saintaidan.ca/2010/11/entering-church-some-thoughts-on.html

This entry was posted in Botez. Bookmark the permalink.

Comments are closed.