Sensul autentic al pocăinţei (I): Ce înseamnă pocăinţa?

Corolarul predicii şi învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos îl reprezintă cuvintele din Evanghelia după Matei (3: 2 , 4: 17): <Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat Împărăţia Cerului>.

Pocăinţa. E un cuvânt cu o încărcătură specială, nu-i aşa? Un cuvânt cu greutate, un cuvânt pe care adesea îl interpretăm greşit. Mai ales atunci când suntem într-o dispoziţie sufletească apăsătoare, auzirea acestor cuvinte ne trezeşte în minte imaginea unui predicator aspru, care tună şi fulgeră, arătând cu degetul şi condamnând la chinuri veşnice. În cultura noastră, îndemnul <pocăiţi-vă> ne inspiră sentimente de vinovăţie, frică şi indignare faţă de cel care ne adresează astfel de cuvinte. În mintea noastră, o viaţă de pocăinţă este o viaţă tristă, nefericită, privată de orice bucurie, fericire sau libertatea care ar trebui să caracterizeze viaţa fiecărui creştin. Asta a ajuns să însemne cuvântul <pocăinţă> pentru noi.

Ei bine, ceva e în neregulă cu imaginea de mai sus. Aşa că vom încerca să explorăm o cu totul altă faţetă a pocăinţei, una care credem că e autentic creştină. Şi vom începe de la cuvintele lui Iisus. Ce a vrut oare Mântuitorul să spună prin cuvintele: <Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat Împărăţia Cerului>? Care este rolul pocăinţei în comunitatea Bisericii (Taina Spovedaniei)? Dar în vieţile noastre de zi cu zi?

Termenul original din Noul Testament este cuvântul grecesc <metanoia> care înseamnă <răz-gândire, schimbare a minţii>. Dar nu răz-gândire în sensul că acum gândesc un lucru şi peste câteva momente îmi vine un alt lucru în minte, adică îmi schimb opinia. Nu, ci acest cuvânt implică o schimbare activă a modului de viaţă. E ca şi atunci când mergi cu fermitate într-o direcţie, concentrându-ţi toate eforturile şi energia în acea direcţie, apoi brusc, printr-o turnură, mergi cu aceeaşi forţă şi determinare în direcţia opusă. Pocăinţa este, aşadar, o turnură importantă în viaţa noastră.

Departe de a fi o stare emoţională care implică vinovăţie şi ruşine, pocăinţa – în accepţiunea ei ortodoxă – este faptă, este acţiune şi nu doar o stare. Sigur, Sfinţii Părinţi vorbesc de părerea de rău pentru păcatele comise, dar aceste sentimente sunt numai catalizatori care grăbesc o schimbare a comportamentului şi a faptelor cuiva. Un creştin ortodox nu simte atât de mult pocăinţa (iar dacă o face, e conştient că acesta e un moment tranzitoriu, care trebuie depăşit) cât face pocăinţa, o transpune în fapte.

Deci Mântuitorul are în vedere mai mult schimbarea vieţii, adică a faptelor noastre, atunci când spune: <Pocăiţi-vă>. Dar de ce ar trebui să ne pocăim? Pentru ce motiv? Tot Mântuitorul ne spune: <pentru că s-a apropiat Împărăţia Cerului>. Sau, cu alte cuvinte, până nu e prea târziu. Şi din nou noi ne gândim că ”până nu e prea târziu” înseamnă ”până când nu va veni Judecătorul care ne va condamna la chinuri şi munci cumplite ale iadului” şi aşa mai departe. Spunând că <Împărăţia Cerului e aproape>, Mântuitorul are în vedere că Dumnezeu e aproape, e prezent, Îl putem atinge, Îl putem înâlni, Îl putem cunoaşte. Cu alte cuvinte, <Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat Împărăţia Cerului> se traduce <întoarceţi-vă, pentru că Eu sunt aici>.

Dar ce legătură are această înţelegere a pocăinţei cu viaţa noastră? Imaginaţi-vă o închisoare din aceea cum vedeţi în filmele western – o încăpere cu patru pereţi din cărămidă care are o singură fereastră prevăzută cu câteva gratii. Imaginaţi-vă acum un deţinut nefericit care priveşte pe acea fereastră, tinându-se strâns cu mâinile de barele de fier ale ferestrei. Acum faceţi următorul exerciţiu mental: faceţi să dispară celelalte trei ziduri ale închisorii. Tot ce a rămas este cel cu fereastra şi deţinutul care rămâne în aceeaşi poziţie şi stare ca şi până acum! Practic, el a devenit liber. Dar e atât de fixat asupra faptului că e încarcerat şi nefericit, încât nu îşi dă seama că nu mai există pereţi împrejurul lui!

Cine ştie de ce se întâmplă aceasta? Probabil s-a obişnuit atât de mult cu starea lucrurilor, cu mizeria în care se află, încât orice altceva e incomfortabil, e greu şi e dureros. Probabil că nu cunoaşte altceva în afara de starea lui, nu a trăit niciodată ceva în afară de stare sa de detenţie. Sau poate că faptul că s-a ţinut atât de strâns de gratiile acelea îi dă sentimentul că deţine controlul, că e stăpân pe ceva din viaţa lui. Sau poate că efectiv, fizic vorbind, a petrecut atât de mult timp în acea stare, încât muşchii i s-au atrofiat iar mâinile i s-au încleştat în jurul acelor bare metalice, încât ar fi dureros – fizic vorbind – să părăsească acea stare. Oricare ar fi motivul, el e împotmolit acolo, fără a conştientiza că e liber.

Acest deţinut ne reprezintă pe fiecare dintre noi. Fiecare suntem încarceraţi, iar zidurile închisorii sunt frica, resentimentele şi dorinţele noastre păcătoase. Fundaţia închisorii este mândria – impulsul de a ne substitui lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a celor din jur. De cele mai multe ori nu realizăm că Impărăţia Cerului este aproape, că Dumnezeu este aici. Hristos a venit şi a sfărâmat acele ziduri. Suntem liberi şi El ne aşteaptă, e chiar în spatele nostru. Lumina, pacea, bucuria – ne aşteaptă. Iar pocăinţa autentică este să lăsăm acele gratii, să ne întoarcem şi să plecăm din închisoare. Atât! Oricât de dureros, oricât de greu, incomfortabil sau distructiv ar fi sau oricât ne-ar da viaţa peste cap – aceasta este chemarea la pocăinţă. Sigur, putem rămâne în continuare încleştaţi pe acele bare metalice – prizonieri ai propriului întuneric – sau putem să păşim pur şi simplu în Lumină. Putem să râmânem în continuare cu ochii pironiţi la drumul monoton care trece prin faţa ferestrei, sau putem să ne întoarcem către Creatorul nostru, Care ne este aproape şi Care ne aşteaptă cu braţele deschise pentru a ne cuprinde cu dragostea Lui nemărginită.

http://ancientfaith.com/podcasts/mysterion/look_up_and_see_your_maker

This entry was posted in Spovedanie - Mărturisire- Pocăinţă. Bookmark the permalink.

Comments are closed.