Sensul autentic al pocăinţei (II): De la CE la CUM

În al patrulea capitol al Evangheliei după Matei, autorul concentrează predica ntuitorului într-o singură frază: Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat Împărăţia Cerului>. Data trecută am văzut că pocainţa înseamnă de fapt întoarcerea de la acele fapte şi atitudini care ne fac prizonieri ai propriului eu şi care ne despart nu numai de Dumnezeu, ci şi de cei din jurul nostru. Pocăinţa este acea acţiune de a ‘da drumul’ la gratiile închisorii interioare pe care ne-am construit-o şi a ne întoarce, a îmbrăţişa libertarea şi bucuria pe care ni le pregăteşte Hristos.

dori să mergem acum mai departe, să trecem de la partea teoretică la partea practică a pocăinţei. Dacă am văzut CE este ea, să vedem acum CUM să o punem în practică, cum facem acest act al ‘desprinderii de gratiile închisorii‘. Şi, în mod special, aş dori să privim modul în care comunitatea în interiorul căreia ne lucrăm mântuirea (adică Biserica) practică pocăinţa.

În Epistola Sfântului Iacov este mentionat faptul că trebuie să ne <mărturisim păcatele unii altora, ca să ne vindecăm> (Iacov 5:16). Aşadar, de la bun început trebuie să remarcăm faptul că dintotdeauna Biserica lui Hristos a practicat pocăinţa într-un sens comunitar, ca ceva ce ţine de comunitate. Şi acesta e un aspect esenţial al împăcării noastre cu Dumnezeu şi cu semenii. Dar CUM? Cum s-a practicat pocăinţa de-a lungul istoriei Bisericii? Daca privim puţin retrospectiv vom observa în primul rând că modul în care Biserica a făcut acest lucru s-a schimbat de-a lungul timpului şi merită să analizăm acest proces de dezvoltare.

Ştim că, la început, creştinii au fost persecutaţi. Iar a fi creştin era o postură extrem de riscantă. Legea romană enunţa foarte limpede: <creştinii nu au dreptul să existe>! Iar în această conjunctură, a fi creştin era un act de curaj, un angajament care îţi punea viaţa în pericol. Dar atunci când mersul la biserică te putea costa chiar şi viaţa nu mai rămânea loc de laxism, de a fi căldicel. Fie mergeai la biserică (cu determinarea şi hotărârea de a înfrunta orice obstacol), fie nu mergeai deloc. Nu exista o cale de compromis. În primele secole creştine avem aşadar în Biserica creştină o atmosferă asemănătoare celei dintr-o oală sub presiune. Atât de apăsătoare erau condiţiile externe, încât orice tedndinţă internă de a fi superficial se evapora pur şi simplu.

În aceste condiţii extreme, Biserica a înteles pocăinţa ca o realitate publică. Cum am mai spus, nu atât o chestiune particulară ce ţine de interiorul fiecăruia, cât o realitate externă, comunitară. Asta nu înseamnă că Biserica îi considera pe membrii ei fără de pată, fără păcate. Ci lucrurile funcţionau după următorul raţionament: dacă îţi rişti viaţa pentru a participa la Liturghie, pentru a primi Euharistia şi a fi împreună cu ceilalţi creştini, însuşi asumarea acestui risc era un act purificator în sine, o curăţare de păcatele sufleteşti. Iar acele fapte care rămâneau de mărturisit în public erau acelea care te despărţeau, oarecum fizic, de comunitate. Adică păcatele mari: crima, adulterul, apostazia – iar apostazia era trădarea credinţei şi separarea benevolă de comunitatea Bisericii. Acestea erau păcatele pentru care se făcea pocăinţă. Iar pentru acest tip de păcate Biserica recunoştea doar O SINGURĂ ocazie pentru pocăinţă. Cu alte cuvinte, aveai o singură şansă pentru a te re-împăca, a fi re-primit. Şi găsim aceste lucruri într-una din primele cărţi creştine, în <Păstorul lui Hermas>. Vedem cum disciplina era una foarte severă, dar acest fapt e de înţeles dacă analizăm circumstanţele în care Biserica trăia.

Şi ştim ce urmează apoi, din punct de vedere istoric. Împăratul Constantin legalizează creştinismul şi, dintr-o dată, nu e doar legal şi lipsit de pericol să mergi la biserică, dar devine oarecum chiar o chestiune ‘la modă‘.Vedem cum temperatura din interiorul oalei sub presiune începe să scadă – dar chiar şi atunci chestiunea pocăinţei e recunoscută ca o chestiune publică, având în vedere păcatele mari: crima, adulterul, etc. Spre deosebire de perioada precedentă, totuşi acum este permisă mai mult decât o ocazie pentru mărturisire păcatelor. Oamenii cad, pentru că nu mai sunt atât de intenşi în credinţa lor, iar biserica îi re-primeşte de mai multe ori. Dar, în paralel, începe să dezvolte o serie de ‘pedepse’. Şi e foarte interesant acest lucru. Dacă privim una dintre primele însemnări ce ţin de dreptul canonic, cea a Sf. Grigore de Neocezareea, vedem că aceste canoane de pocăinţă (care, puteau să dureze până la câţiva ani, perioadă în care acea persoană nu mai era admisă la Sfântul Potir) erau împărţite pe diferite nivele de penitenţă.

Sf. Grigore spune că prima stare a penitenţilor, direct proporţională cu gravitatea celor săvârşite, este cea a celor care îşi plângeau păcatele în afara porţilor bisericii şi care cereau celor ce intrau în sfântul locaş să se roage pentru ei. Deci imaginaţi-vă că veneaţi la biserică duminica dimineaţa şi în afara porţilor bisericii era cineva care jelea şi îşi bătea pieptul tânguindu-se: <Roagă-te, roagă-te pentru mine, frate>. Apoi urma a doua categorie, a celor care se aflau în interiorul bisericii, în pronaos (narthex) şi care ascultau Liturghia, dar numai până la un punct, după care plecau împreună cu catehumenii (cu cei care urmau să se convertească la creştinism, care asistau doar la Liturghia Cuvântului). Şi pe măsură ce înaintai în locaşul sfânt întâlneai pe unii care erau îngenunchiaţi, care părăseau la un moment dat şi ei biserica împreună cu catehumenii. În sfârşit, erau aceia cărora li se permitea să asculte slujba întreagă, dar se puteau împărtăşi numai după ce vor fi făcut împăcarea finală cu Biserica prin mărturisire. Cu alte cuvinte, întreg acest proces al pocăinţei pleca din exteriorul bisericii. Şi, pe măsură ce înaintai, ajungeai la altar şi la momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine. Aşa funcţiona pocăinţa în secolul al IV-lea, odată cu apariţia acestei categorii de creştini care căzuseră în păcate, dar care nu fuseseră persecutaţi pentru credinţa lor.

În prezent, în Biserică nu mai există acest sistem penitenţial. Modul în care Biserica trăieşte acum pocăinţa s-a schimbat şi aceasta sugerează faptul că înţelegerea ei cu privire la modul în care trebuie să răspundem la chemarea Domnului (Matei 4: 17) şi la îndemnul Sf. Ap. Iacov de a ne mărturisi păcatele unii altora a evoluat. Vom dezvolta acest subiect şi în articolele următoare, dar pentru moment avem deja o sclipire a esenţei practicii pocăinţei – şi anume Biserica primară ne arată că pocăinţa şi mărturisirea e ceva ce priveste întreaga ‘familie’ a creştinilor. E un act comunitar, ceva care vizează restaurarea comuniunii. Şi însăşi noţiunea de comuniune presupune întreaga comunitate.

Există în lume o pre-conceptie foarte puternică ce poate fi rezumată în următoarele cuvinte: ‘ceea ce se întâmplă cu viaţa mea mă priveste numai şi numai pe mine’. Cu alte cuvinte, ceea ce fac eu, atâta timp cât nu îi deranjează pe ceilalţi este numai şi numai treaba mea, nu îi priveşte şi nici nu îi afectează pe ceilalţi. Dar aceasta este în contradicţie totală cu spiritul Evangheliei şi, în ultimă instanţă, cu practica bisericii şi cu înţelegerea ei referitoare la mărturisirea păcatelor. Mai mult decât atât, este în contradicţie cu modul în care trăim de fapt viaţa noastră socială. Şi o să vă dau un exemplu.

Să presupunem că avem o reuniune de familie, cu ocazia unui eveniment special. Nu numai că cei prezenţi se cunosc între ei şi că fiecare ştie cine e prezent, dar mai ştie fiecare şi cine absentează. presupunem că un membru al familiei, mai sensibil, decide în toiul întâlnirii să se retragă într-un colţ al camerei şi apoi să plece. Şi bineînţeles că toată lumea observă acest lucru – dacă ar fi fost cine ştie ce petrecere anonimă, probabil că nimeni nu ar fi sesizat dispariţia. Dar, fiind în familie, pe fiecare îl încearcă acest sentiment al divizării, al înstărinării. Probabil că acel membru al familiei obişnuia să scoată pe toată lumea din minţi cu toanele lui şi, pentru moment, e o uşurare faptul că a plecat. Dar dupa o vreme se instalează, cum am spus, un sentiment de ‘ceva incomplet, parcă cineva lipseşte aici’. Comuniunea se împuţinează, este oarecum ştirbită.

Dacă aceasta e adevărat în cazul rudeniilor de sânge, adică al familiei pământeşti, cu atât mai mult e valabil în cazul familiei spirituale. Atunci când păcatele mele, atitudinile mele, mă separă de tine, fratele meu de credinţă (născând în mine indiferenţă, distanţă, răceală) simţi şi ştii şi tu asta. Astfel, bucuria Evangheliei e într-un fel împuţinată, redusă în tine. Dar şi atunci când mă întorc şi mă reunesc cu ‘familia’ mea, toţi ceilalti observă, toţi ceilalţi participă la aceasta.

În ceea ce ne priveşte, alegerile şi faptele pe care le facem ca şi creştini se răsfrâng asupra întregii comunităţi spirituale de care aparţinem. Iar Biserica primară a înţeles acest lucru, transformând pocăinţa şi mărturisirea păcatelor într-o realitate publică, învăţându-ne că acestea nu sunt chestiuni private, care se întâmplă şi rămân numai în interiorul nostru. Pocăinţa însemană împăcare cu Dumnezeu – iar a da drumul acelor gratii de care vorbeam în artciolul precedent înseamnă re-unire cu familia noastră spirituală, o re-întoarcere acasă. O casă care era mai pustie odată cu plecarea noastră, dar care s-a umplut de bucurie şi de sentimentul plenitudinii atunci când am fost re-primiţi cu braţele deschise, atunci când ne-am reunit cu Singurul Dumnezeu Adevărat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea Preaslăvită. Amin.

http://ancientfaith.com/podcasts/mysterion/what_happens_in_vegas_._

This entry was posted in Spovedanie - Mărturisire- Pocăinţă. Bookmark the permalink.

Comments are closed.