Sensul autentic al pocăinţei (III): Descoperă şi înlătură

Am dezbătat în ultimele săptămâni tema pocăinţei. Am privit sensul cuvintelor puternice ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: <Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat Împărăţia Cerului>. Apoi am încercat să răspundem şi la întrebarea: <Cum să practicăm pocăinţa?>, făcând o incursiune în istoria Bisericii.

Pentru a înţelege cum ar trebui să aplicăm aceste lucruri în viaţa noastră, aş dori astăzi să continuăm prezentarea istorică a modului în care Biserica practica pocăinţa. Şi amintiţi-vă că, la început, ideea centrala a pocăinţei din Biserica primară era mărturisirea publică a păcatelor pentru a fi reprimit în comuniunea euharistică. În timpul persecuţiilor, atunci când creştinismul era în afara legii, comunităţile creştine erau foarte strânse şi dedicate vocaţiei lor. Cum am mai spus, datorită persecuţiilor, atmosfera din Biserică era asemănătoare cu cea dintr-o oală sub presiune, iar în acest context aveai doar o singură ocazie de a mărturisi păcatele mari, spre exemplu adulterul, crima, apostazia, etc. Mai târziu, Biserica intră în legalitate şi este asaltată de această dată de o mulţime de oameni care doreau să se convertească, dar o parte din aceştia aveau o motivaţie ce nu ţinea neaparat de credinţă. A deveni creştin era un fel de ‘modă’ a vremii şi – ca o consecinţă a acestui fapt – bisericile s-au umplu de ‘creştini’ doar cu numele. A scăzut şi nivelul general al ‘temperaturii credinţei’, astfel că Biserica a fost nevoită să raspundă prin modificarea sistemului de mărturisire publică a păcatelor. Dacă până atunci ţi se oferea o singură ocazie pentru pocăinţă şi mărturisire, vedem cu timpul că se ofereau mai multe şanse. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, Biserica îi atenţionează pe credincioşi asupra gravităţii faptului de a păcătui prescriind o serie de penitenţe. Cu alte cuvinte, nu mai puteai să fii părtaş la Sfânta Euharistie o perioadă de timp, în strictă legătură cu gravitatea păcatului comis. Iar scopul era ca ‘penitentul’ să reflecteze la ceea ce s-a întâmplat şi să conştientizeze ce înseamnă să fii privat de Trupul lu Hristos. Despre aceste lucruri am vorbit în articolele trecute.

Probabil ca unii aţi intutit deja că nici acest sistem de mărturisre a păcatelor nu a funcţionat pentru mult timp, deoarece unii oameni – în loc să folosească răstimpul în care erau opriţi de la Împărtăşanie pentru a medita asupra consecinţei faptelor lor, au început să privească acest sistem ca pe un fel de ‘numere de ordine’ care îţi asigura, într-un viitor, primirea Împărtăşaniei. Vedem unele situaţii extreme în care preoţii ascultau o înşirurire de păcate, fiecare având în dreptul ei un canon, iar la sfârşitul spovedaniei se făcea un bilanţ total al penitenţei primite. Penitentul pleca, iar la sfârşitul perioadei de interdicţie se întorcea şi era primit din nou în comuniune euharistică. Foarte mecanic, fără a implica ‘inima înfrântă şi smerită’ pe care trebuia să o oferi lui Dumnezeu pentru a fi vindecat, ci mai mult ca o chestiune de a-ţi plăti ‘datoriile’ faţă de o societate cu orientare religioasă.

Vedem deci că, în loc de liberatete, sistemul penitenţial de mărturisire publică a păcatelor – atunci cand era folosit intr-un mod abuziv – putea să ducă la un alt prizonierat şi o altă închisoare interioară, de data aceasta una cu tentă bisericească. Putea fi vorba chiar de închisoare pe viaţă, pentru că ştim cum unii amânau primirea Euharistiei (şi chiar a Botezului) până pe patul de moarte – din dorinţa de a evita acest lung proces.

Oare cum a corectat şi a echilibrat Biserica aceste tendinţe nocive ale sistemului penitenţial? Prin monahi, aşadar cu ajutorul călugărilor. Ei au oferit un echilibru perfect într-o chestiune care s-ar fi putut transforma în fariseism pur, ceva mecanic.

Viaţa monahală a apărut în acea perioadă a creştinimsului când devenise ceva ‘la modă’ să fii membru al Bisericii, în perioada în care a crescut considerabil numărul creştinilor nominali. În acest context, aceia care iau lucrurile în serios evadează în pustie pentru a reaprinde intensitatea şi fervoarea primilor creştini. Prin asceză. Adică rugăciune, post, viaţă austeră şi aşa mai departe. Dar, în plus faţă de toate acestea călugării practicau cu rigurozitate, în fiecare zi, pocăinţa. Primii creştini aveau persecuţiile care nu le permiteau să lase garda jos, să nu fie concentraţi la Hristos, dar călugării foloseau un proces diferit, proces numit ‘descoperirea gândurilor‘ prin care îşi ţineau ochii minţii aţintiţi la Împărăţia Cerului.

Iată cum funcţiona acest procedeu de descoperire a gândurilor: în fiecare zi unul dintre monahi (de obicei unul cu mai multă experienţă duhovnicească) îi vizita şi îi cerceta pe ceilalţi fraţi şi asculta frământările şi luptele lor spirituale. El oferea povăţuire şi sfaturi duhovniceşti, apoi – literalmente – îşi asuma responsabilitatea înaintea Judecăţii lui Dumnezeu pentru păcatele mărturisite de fraţii săi monahi. Există un manuscris timpuriu care descrie cum se făcea atunci mărturisirea păcatelor: după ce penitentul îşi recunoştea păcatele înaintea duhovnicului, cel din urmă îşi punea mâna dreaptă pe Evanghelie şi Cruce, iar mâna stângă pe gâtul său şi spunea: Copile, Domnul a ţintuit pe cruce păcatele tale şi El te va ierta pentru tot cei ai spus. În lumea aceasta, dar şi in cea care va să fie. Nu tu vei fi chemat să dai răspuns înaintea judecăţii Domnului, ci acest grumaz al meu’.

Deci vedem existenţa a două curente de punere în practică a pocăinţei: mai întâi vedem mărturisirea şi pocăinţa publică pentru păcatele săvârşite şi re-întoarcerea treptată prin aceasta la potirul euharistic şi vedem apoi mărturisirea monahală a păcatelor înaintea unui bătrân iscusit. Şi asta ne arată că mărturisirea publică nu este suficientă. Pentru că ea poate fi distorsionată şi transformată în ceva pur formal, care ‘ne dă apoi dreptul’ să ne împărtăşim. Dintre toate probleme pe care Biserica Ortodoxă le are astăzi, această înţelegere greşită a pocăinţei şi a mărturisirii păcatelor (pe care părintele Alexander Schmemann o numea o ‘mutilare’ a Tainei Pocăinţei) este probabil cea mai gravă. De ce? Pentru că ne împiedică să răspundem cu adevărat chemării Mântuitorului de a ne pocăi şi a fi părtaşi Împărăţiei Cerului. Am ajuns să tratăm Mărturisirea Păcatelor (Spovedania) ca un element dintr-un lung şir de obligaţii. Odată pe an, fie că simţi nevoia, fie că nu. Dar ştim că trebuie făcută, pentru că primirea Împărtăşaniei e condiţionată de ea.

Şi acest mod greşit de a ne raporta la Taina Spovedaniei se reflectă în patru aspecte pe care le-am constatat de-alungul timpului ca unul care ascultă multe mărturisiri.

1)Amânarea

Mai intai e amânarea. Nu simt nevoia să îmi mărturisesc păcatele, dar totuşi pe de altă parte ştiu că e o obligaţie. Şi o las pe altă dată şi altă dată şi altă dată… până când, în cele din urmă, preotul îmi spune că nu voi mai putea să mă împărtăşesc dacă nu fac odată acest pas.

2) Descărcarea

Am făcut unele lucruri care mă fac să mă simt vinovat, mă fac să mă simt prost, vreau să scap de aceste sentimente, merg să le mărturisesc şi ‘descarc’ conştiinţa mea înaintea preotului. Dar nu am nici cea mai mică intenţie să îmi schimb comportamentul. Odată ce m-am debarasat de ele, mă întorc la aceleaşi obiceiuri, cu seninătate.

3) Digresiunea

Nu sunt deloc dispus să mă confrunt cu partea întunecată a vieţii mele. Şi atunci ce fac? Tot timpul mărturisirii îl acopăr cu mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru felul cum decurge viaţa mea, vorbesc despre anumite chestiuni (nu păcate, ci ‘chestiuni’) pe care mă străduiesc să le depăşesc şi aşa mai departe – aşa, ca într-o sedinţă de terapie sau de psihanaliză. Dar toate acestea nu sunt decât digresiuni.

4) Refuzul

În cele din urmă, refuzul. Nu vreau să îmi asum responsabilitatea faptelor mele. Şi ‘spovedania’ mea nu e decât o înşiruire de circumstanţe şi persoane care sunt vinovate de fapt şi sunt răspunzătoare pentru modul cum eu am reacţionat.

Până la urmă, oricare dintre cele patru modele de mai sus îl aleg, efectul este acelaşi: în loc de eliberare, după o mărturisire potrivit modelului de mai sus mă voi găsi şi mai bine întemniţat în propria închisoare interioară. Trec de fiecare dată pe lângă libertatea adevarată pe care Dumnezeu doreşte să mi-o ofere. O spovedanie autentică este o inventariere sinceră şi detaliată a modului în care faptele şi atitudinile mele i-au rănit pe alţii sau pe mine însumi. Aş caracteriza o astfel de spovedanie prin două cuvinte: descoperă şi înlătură.

1) Descoperă

Descoperim lăsând lumina să pătrundă în viaţa noastră. Şi nu doar în acele spaţii publice din viaţa noastră, ci în tenebrele şi ungherele întunecate pe care vrem să le ţinem ascunse de ochiii tuturor. Acele unghere prin care mişună fapte şi atitudini ruşinoase. Lăsând să pătrundă acolo lumina, vom vedea cum păcatele fug ca nişte gândaci care nu mai au unde să se ascundă. Iar apoi…

2) Înlăturăm

Şi aceasta o facem prin decizia de a lăsa spovedania în urma noastră. Nici nu ştiţi câţi oameni nu vor nicicum să lase în urmă mărturisirea. O iau pur şi simplu cu ei. Dar odată ce Lumina pătrunde pe dinăuntru, pereţii şi gratiile închisorii noastre interioare se prăbuşesc. Suntem re-născuţi, înviaţi la o nouă viaţă pe care o începem din nou. Spovedania e numită ‘al doilea Botez’. De ce să ne întoarcem atunci în inchisoare, de ce să ne întoarcem la aceleaşi vechi obiceiuri? Odată ce ne-am descoperit păcatele noastre, povara ne-a fost luată de pe umeri – odată şi pentru totdeauna. Dumnezeu uită. Şi Dumnezeu iartă şi noi putem pleca în pace după cum se spune în rugăciunea de la spovedanie.

Până la urmă, pocăinţa însemnă pace şi bucurie care vin din adevărata libertate spirituală. Scopul luminării colţurilor întunecoase din viaţa noastră nu este de a cădea în disperare la gândul cât de groaznici suntem şi cât de mult trebuie să ne urască Dumnezeu pentru asta, ci de a recunoaşte că această ‘vale a umbrelor morţii’ în care ne aflam nu este finalul. Nu suntem condamnaţi acolo. În spatele nostru există ceva de unde provine Lumina. Există Împărăţia Cerului. Şi acest loc ne cheamă să lăsăm în urmă întunericul, ruşinea, degradarea şi să intram acolo unde Părintele ceresc, acolo unde Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului şi toţi sfinţii ne aşteaptă să intrăm în comuniune cu ei, să intrăm în viaţa care nu are sfârşit.

http://ancientfaith.com/podcasts/mysterion/disclose_and_dispose

This entry was posted in Spovedanie - Mărturisire- Pocăinţă. Bookmark the permalink.

Comments are closed.