Sensul autentic al pocăinţei (IV-final): Cum să facem o descoperire completă?


Am vorbit ultima dată despre sensul autentic al pocăinței, despre faptul că – departe de a fii un complex emoţional, vinovăție sau ruşine – pocăința este acel act de “a da drumul” la gratiile închisorii noastre interioare; adică la acele atitudini şi fapte distructive și otrăvitoare care îngrădesc libertatea și bucuria noastră şi ne împiedică să fim cu adevărat “noi” în relaţia cu Dumnezeu.

Dar cum să punem în practică pocăința, mai ales noi cei care nu trăim în comunităţile monahale şi nu putem să o practicăm aşa cum am descris-o în episodul anterior? Am mai spus că putem face acest lucru în doi paşi, rezumaţi în sintagma “dezvăluie și înlătură.”

Dezvăluirea presupune să lăsăm Lumina să pătrundă în viețile noastre întunecate, pentru a scoate la iveală natura exactă a cătuşelor, piedicilor şi zidurilor emoționale, psihologice și spirituale în care suntem captivi. La urma urmei, nu dobândim libertatea dacă nu realizăm că suntem într-adevăr, în captivitate! Apoi, odată ce am dezvăluit starea noastră, înlăturăm acest întuneric, în maniera pe care am descris-o ca o inventariere sinceră şi detaliată a modului în care faptele şi atitudinile mele i-au rănit pe alţii sau pe mine însumi.

Dar pentru a nu limita pocăinţa doar la spaţiul bisericii şi la mărturisirea formală pe care o facem înaintea preotului (care constituie doar “vârful aisbergului”) există o metodă concretă ce ne ajută să realizăm această des-coperire, o metodă ce presupune un răspuns sincer la patru întrebări de bază.

Prima întrebare: Care este obiectul poftelor noastre? Şi prin “pofte, sau dorinţe” nu mă refer doar la acele impulsuri sexuale “nepotrivite” (deși, cu siguranță, şi acestea sunt o componentă a lor). Prin “poftămă refer la orice dorință a noastră care s-a revărsat peste granițele care i-au fost trasate. Concret: este normal-ţi placă ceea ce munceşti, dar atunci când dorința de reuşi pe plan profesional începe să “împingă în afară” familia și sănătatea, acestă dorință a degenerat în poftă. Tot aşa, este firesc să te bucuri de lucrurile bune ale vieții (mâncare, băutură, relaţii, acumulări materiale agonisite cinstit), dar atunci când ele devin prioritare față de grija noastră unul faţă de celălalt și, în cele din urmă, ne distrag atenţia de la Cel care ne dăruieşte totul, dorinţa se transformă în poftă, în dorinţă păcătoasă.

Care sunt poftele din viaţa noastră? Care sunt lucrurile, oamenii sau situații pe care le căutăm, cu preţul abandonării relațiilor sănătoase și dătătoare de viață? Răspunsurile la această întrebare vor scoate la iveală poftele care ne țin departe de Viața autentică.

A doua întrebare: Pe cine (sau ce) învinovăţim? Ce se întâmplă atunci când nu putem să ne împlinim dorinţele sau poftele? Învinovăţim pe alții, desigur. “Șeful meu este de vină. Soția mea nu mă înțelege. Copiii mă scot din minţi. Părinții mi-au dat viaţa peste cap”. Când îngăduim acestor gânduri să ne cuprindă, rezultatul sunt “resentimentele” – acele acte de a pedepsi pe alţii pentru soarta noastră. Resentimentele ne fac să îi aruncăm pe ceilalţi în mizeria închisorii noastre interioare, în speranța deșartă că aceştia ne vor prelua locul. Dar cum se spune: “atunci când arunci pe alţii în închisoarea resentimentelor, rămâi şi tu captiv fiindcă eşti nevoit să păzeşti uşa”. Departe de a scăpa de “soarta” noastră prin învinovăţirea altora, ne trezim și mai bine legaţi în iadul nostru interior.

Eliberarea de resentimente vine atunci când ne întrebăm sincer pe cine învinovăţim? Împotriva cui aprindem cărbunii mâniei în inimile noastre – soților, părinților, copiilor, prietenilor, angajatorilor? Al cui caractere am vrea să îl “asasinăm” în secret? Faţă de cine ne comportăm cu superioritate, cu silă sau cu indiferenţă? O examinare atentă a comportamentelor noastre în această privință va dezvălui aceste resentimente care ne ţin prizonieri ai unei existențe false și mizere.

A treia întrebare: De cine (sau de ce) ne este frică? Atât resentimentele cât şi poftele noastre îşi au rădăcina într-o altă atitudine pe care trebuie să o scoatem la lumină în viaţa noastră: frica. La rădăcina dorinţelor noastre haotice și a dușmăniei noastre față de ceilalți se află sentimentul că toate eforturile noastre ar putea fi în zadar. Poate că nu ne putem asigura de fapt bogăția și fericirea prin simpla forță a voinței. Poate că, până la urmă, nici nu putem controla destinele noastre …

Prin urmare, întrebarea pe care ar trebui să ne-o adresăm este “Care este obiectul fricii mele?”. Teama de eșec și de umilință? La locul de muncă, sau printre ccunoscuţi? Teama de succes și de responsabilităților pe care acesta îl presupune? Teama de a fi exclus sau respins? De a face angajament și de sacrificiile pe care le presupune respectarea lor? Să nu sperăm că vom găsi adevărata libertate până când nu vom înceta să fugim de temerile noastre și le vom confrunta cu curaj.

A patra întrebare: Cum ne jucăm de-a Dumnezeu? Privind modurile în care pofta, resentimentul și frica ne limitează libertatea, ajungem în cele din urmă la mândrie care nu e altceva decât impulsul de a ne substitui lui Dumnezeu în viețile noastre. Poftind acele lucruri care ne dau o anumită iluzie a controlui și siguranţei, vom încerca să ne asigurăm că (asemenea lui Dumnezeu) avem o stăpânire fermă a destinelor noastre. Dăm vina pe ei şi avem resentimente faţă de aceia care ne amintesc că poate nu suntem decât nişte ființe umane. Și, în adâncurile sufletului, teama că acest lucru de mai sus ar putea fi adevărat ne determină să “scăpăm”, aruncându-ne cu şi mai mare voluptate în braţele poftelor – perpetuând acest ciclu vicios la nesfârşit.

Întrebarea finală pe care trebuie să ne-o adresăm este atunci, pur și simplu: “Cum încercăm să îi luăm locul lui Dumnezeu în viața noastră?” Cum încerc să îi modelez pe oamenii din jurul meu, încercând să-i fac să urmeze linia mea de gândire? Cum folosesc de lucruri, oameni, bunuri, de relaţii, de locul de muncă sau de aprobarea celor din jur pentru a-mi crea un sentiment de siguranţă?

Răspunzând la aceste întrebări, dezvăluirea noastră este completă. Tot ce rămâne este oferim rezultatele lui Dumnezeu și unei persoane de încredere, unui preot care să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Numai atunci va putea lumina adevărului strălucească în cele din urmă şi în viețile noastre. Numai atunci vom afla că, deși nu suntem ca Dumnezeu, Dumnezeul Cel adevărat ne așteaptă dincolo de zidurile pe care le-am construit pentr a-L ține la distanţă. Dacă putem renunţa la mândria noastră, Dumnezeu ne va îmbrăţişa şi ne va acorda adevărata libertate – de a trăi așa cum El ne-a creat, în pace, bucurie și dragoste. Pentru totdeauna.

http://www.thewordfrommysterion.com/2012/05/how-to-make-full-disclosure.html



This entry was posted in Spovedanie - Mărturisire- Pocăinţă. Bookmark the permalink.

Comments are closed.