Programul slujbelor – Pasti 2013

Posted in Uncategorized | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (10). Duminica Floriilor

Posted in Postul Mare | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (9). Duminica a V-a din Postul Mare

Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce avea să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. (Marcu 10, 32-45)

Posted in Postul Mare | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (8). Duminica a patra din Postul Mare

În a patra duminică din Postul Mare, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Ioan Scărarul, monah și stareț al mănăstirii ortodoxe de pe muntele Sinai, din secolul al VI-lea. Sfântul Ioan este cunoscut în tradiția ortodoxă ca autor al unei lucrări deosebit de importante pentru toți cei care vor să afle abilitățile sau instrumentele practice de a trăi o viață bine-plăcută lui Dumnezeu și de a ieși învingători în războiul spiritual (cf. Efeseni 6, 12).

Cartea pe care Sfântul Ioan o scrie, un ghid spiritual pentru confrații monahi dar și pentru creștini în general se numește Scara dumnezeiescului urcuș și este a doua cea mai citită carte, după Biblie, în spiritualitatea ortodoxă! Strucuturată în treizeci de capitole, fiecare tratând o temă din viața spirituală, această carte ne arată cum să trăim ca și creștini care își iau în serios credința și vor să își însușească mântuirea dată nouă de către Hristos.

În introducerea lucrării, Sfântul Ioan accentueză faptul că Dumnezeu, care e bun și iubitor de oameni, ne-a creat pe noi oamenii pentru a ne împărtăși Viața Sa divină (cf. II Petru 1, 4). Dar la această chemare a lui Dumnezeu, oamenii îi răspund în diferite feluri: unii sunt prietenii sau casnicii Lui – cei care îl înconjoară și Îl slăvesc împreună cu sfinții îngeri, alții sunt slujitori fideli – adică acei creștini care se străduiesc să ducă o viață după voia Lui, alții sunt slujitori nevrednici – chiar dacă sunt botezati, nu le pasă și Îl uită pe Dumnezeu, alții sunt străini de El – alegând să trăiască după propria minte și propria interpretare a credinței, adică în erezie și în fine cei din urmă sunt dușmanii lui Dumnezeu – care Îl resping și Îl urăsc.

Dar Dumnezeu e bun și răbdător cu toți oamenii: credincioși sau necredincioși, creștini sau necreștini, păcătoși sau drepți. Așa cum lumina sau ploaia se revarsă peste toți oamenii, așa și iubirea lui Dumnezeu se dăruiește tuturor. Depinde doar de noi dacă o sfidăm, o rănim sau o respingem…

Deși scrie pentru monahi, Sfântul Ioan adresează îndemnuri și pentru mireni, pentru cei care au familie și trăiesc în lume, amintindu-le că Evanghelia este pentru toți creștinii, indiferent de vocație. Pe mireni îi îndeamnă Sfântul Ioan: <Nu vorbi pe nimeni de rău, nu lua ce nu-ți aparține, nu minți, nu disprețui sau urî pe cineva, nu lipsi de la slujbele Bisericii, ai compasiune pentru cei care sunt în nevoi, nu sminti sau jigni pe nimeni, nu strica familia nimănui (prin adulter) și nu ești departe de Împărăția Cerului>.

La finalul introducerii sale, Sf.Ioan face câteva observații despre treptele viații spirituale. El afirmă că atunci când o persoană începe să Îl cunoască pe Dumnezeu, când se trezește la adevărata Viață, unui astfel de om Dumnezeu îi dă să guste din dulceața harului divin și din bucuriile de nespus în cuvinte ale Vieții în Hristos. Ascultând cu ușurință slujbele divine, contemplând frumusețea sfintelor icoane sau a vieților sfinților, inima unui astfel de om se aprinde cu ușurință de iubirea divină care îi este oferită în dar. Dumnezeu îl atrage, îl ”pescuiește în acest fel pentru Împărăția Sa. Îi dăruiește să guste din toate aceste lucruri care îi aprind inima și-l fac să meargă pe calea credinței – care i se pare ușoară și frumoasă – îl fac să se dedice unei vieți bineplăcute lui Dumnezeu.

DAR… după un timp, după ce Dumnezeu ne-a prins în mreaja Sa, ne arată și celelalte realități ale vieții creștine! El ascunde oarecum, într-o primă fază ispitele, necazurile, greutățile și suferințele pe care omul credincios le are de înfruntat în această lume căzută care L-a respins pe Dumnezeu (cf. 1 Ioan 2, 15-17). Dacă El nu ne-ar da mai întâi să gustăm din frumusețea și bucuria harului, dacă am știi de la început ce fel de Golgota spirituală ne stă înainte, nimeni nu ar merge pe calea credinței!

Dar odată ce ne-a capturat, odată ce ne-a câștigat inima, Dumnezeu ne arată și crucea pe care o avem de purtat (cf. Ioan 15, 18), insultele care ne așteaptă, persecuțiile care vin de la dușmanii lui Dumnezeu, ș.a.m.d. Dar aceste împotriviri, ocări, insulte și tăieri ale voii noastre pe care le suferim din cauza numelui lui Iisus, ne curață prin răbdare sufletul (Matei 5, 11-12).

Cum să punem așadar în aplicare toate acestea, cum functionează viața spirituală, cum răspundem la blesteme cu binecuvântări, cum nu luăm în seamă insultele sau nu ne enervăm când suntem umiliți aflăm din paginile Scării dumnezeiescului urcuș

Posted in Postul Mare | Comments Off

Lanţul rugăciunii

Ideea de a spune problemele noastre “direct lui Iisus” nu trebuie înţeleasă în sensul că rugăciunile celorlalţi ar trebui excluse. Faptul că mijlocirea sau medierea unică a Domnului nostru Iisus Hristos (1 Timotei 2:5) NU exclude rugăciunile şi ajutorul sfinților sau al semenilor este confirmat de numeroase relatări din Evanghelie. Aceste rugăciuni de mijlocire sunt prezente în Evanghelii, care ne dau o oarecare înțelegere despre modul în care ele “functionează”.

De exemplu, să privim episodul în care centurionul din Evanghelia după Luca mijloceşte pentru servitorul lui (Luca 7:1-10). În primul rând, acest ofiţer roman nu se apropie de Iisus în mod direct. El trimite niște prieteni care să vorbească pentru el. Şi este foarte interesant acest lucru, pentru că introduce un alt nivel al mijlocirii. Prietenii pledează cauza centurionului, care la rândul său mijloceşte sau se roagă pentru servitorul lui. Avem aici începuturile unui adevărat lanț al rugăciunii.

Apoi, când Iisus porneşte înspre casa ofiţerului, acesta din urmă trimite un alt grup de prieteni, care va rosti faimoasele cuvinte ce caracterizează această povestire: “Nu sunt vrednic ca Tu să intri sub acoperișul meu” (7:6). Este aşadar semnificativ faptul că centurionul nu rosteşte aceste cuvinte, deşi profund personale, direct lui Iisus. Ci alţii le spun în numele lui.

De fapt, în versiunea evanghelistului Luca, nici măcar nu există o întâlnire față-către-față a Mântuitorului cu acest centurion. Credința celui din urmă este transmisă de către cei pe care el îi alege să mijlocească pentru el.

Ca dovadă a faptului că o persoană se adresează Domnului în numele altcuiva, această narațiune se aseamănă şi cu alte relatări din Evanghelie, cum ar fi cea în care Iair sau femeia siro-feniciană (cananeeancă) se roagă pentru fiicele lor (Marcu 5:23; 7:24-30), un tată și un alt ofiţer roman pledează pentru fiii lor (9:17; Ioan 4:46-53) sau cea în care Marta si Maria din Betania mijlocesc pentru fratele lor (11:3).

Iată doar câteva relatări ale unor episoade în care au loc rugăciuni de mijlocire  în numele celor dragi şi cu siguranţă că acestea vor fi avut o mare influenţă asupra modelelor de rugăciune mijlocitoare pe care creştinii au practicat-o încă de la începuturi.

http://www.allsaintsorthodox.org/ministries/prayers.php

Posted in Rugăciune | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (7). Duminica Sfintei Cruci

A treia Duminică a Postului este numită “închinarea SfinteiCruci”. La care precede această zi,Sfânta Cruce este adusă într-o procesiune solemnă în mijlocul Bisericii şi rămâne acolo pentru întreaga săptămână — cu un ritual special de închinare de-a lungul fiecărei slujbe.

Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci, care domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferinţă ci în termeni de biruinţă şi de bucurie. Mai mult decât atât, cântările-temă (irmoase) sunt luate din slujba pascală — „Ziua învierii” — iar Canonul este o parafrază a Canonului Paştelui. Înţelesul tuturor acestora este clar. Suntem la înjumătăţirea Postului.

Pe de o parte străduinţele psihice şi duhovniceşti, dacă sunt sincere şi consecvente, încep să se facă simţite; povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă. Avem nevoie de sprijin şi încurajare. Pe de altă parte, suportând această osteneală,urcând muntele până la acest punct, începem să vedem sfârşitul călătoriei noastre, iar razele Paştelui cresc în strălucire. Postul este propria noastră răstignire, trăirea noastră, aşa cum este ea, limitată, a poruncii lui Hristos pe care o auzim în pericopa evanghelică a acestei Duminici: „Dacă vreun om vrea să-Mi urmeze Mie, acela să se lepede, de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Matei,VIII, 34). Dar nu putem să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Hristos dacă nu avem Crucea Sa, pe care a luat-o asupra-Lui pentru mântuirea noastră. Crucea Lui este aceea care ne mântuieşte, nu a noastră! Crucea Lui este aceea care dă nu numai sens ci şi putere celorlalţi.

Pr.Alexander Scmemann, Postul cel Mare

Posted in Postul Mare | Comments Off

Concurs! O carte pentru sufletul tău – aprilie 2013

Desigur că pot participa și persoanele care NU au cont de Facebook! Aceste persoane sunt rugate să:

  • se înscrie pe lista existentă la biserică;
  • să trimită numele printr-un email sau SMS la datele de contact afișate aici.

Câștigătorii vor fi anunțați prin telefon, email sau contul de Facebook.

Posted in Anunţuri importante ! | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (6). Duminica Sfântului Grigorie Palama

De ce postim? La ce bun acest sacrificiu? De ce participăm la slujbele lungi din vremea postului? La ce folosește să ne rugăm? Pentru cei dintre noi care au început deja să se îndoiască și să se clatine după numai două săptămâni de Post, Biserica propune astăzi un răspuns. Iar acest răspuns este persoana Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul de Tesalonic, Grecia, în secolul al XIV-lea. Lui îi este dedicată această duminică.

Sfântul Grigorie, care L-a cunoscut pe Dumnezeu printr-o viață de rugăciune și asceză, a fost contemporan cu un filosof inteligent, un grec elenist pe nume Varlaam – care i-a devenit preopinent într-o foarte importantă polemică a vremii. Varlamm afirma că, în mod logic, este imposibil să-L cunoaștem pe Dumnezeu și că El ar fi, prin definiție, de necunoscut și inaccesibil pentru mintea umană. Auzind și studiind filosofia lui Varlaam, Sfântul Grigorie a recunoscut în așa zisa logică a celui din urmă o blasfemie, o erezie din punctul de vedere al Bisericii adevărate. Sf.Grigorie a intuit că lui Varlaam îi lipseau puritatea minții și a inimii și că, prin urmare, logica lui era o logică atee, care se încrede doar în propriile puteri mentale și în propria imaginație și nu în Creator.

Dacă Varlaam avea dreptate, atunci toată lucrarea lui Hristos pentru noi, de la Zămislirea și Nașterea Sa ca om, Circumcizia, Aducerea la Templu, Botezul, Răstignirea, Învierea, Înălțarea la Cer sau Trimiterea Duhului Sfânt la Rusalii sunt inutile, sunt toate în zadar. Spre deosebire de Varlaam, Sf. Grigorie afirma că, din moment ce Hristos Creatorul devenise Om și parte a creației, El a dăruit naturii umane sfințenia ca potențial – după chipul proprii Sale naturi umane. Prin trimiterea Duhului Sfânt peste întreaga creație, Ela făcut accesibilă sfințenia naturii noastre umane. Așa cum Soarele este cunoscut de noi prin energiile pe care le emană (căldură și lumină) așa și Dumnezeu poate fi cunoscut de către noi prin energiile necreate ale Duhului Sfânt.

Mai simplu, dacă respingem învățătura Sfântului Grigorie despre acest subiect, respingem lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos și, prin urmare, respingem de asemenea și venirea Duhului Sfânt. Filosofia lui Varlaam înseamnă că nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu, că nu există nici un țel în post și rugăciune. De fapt, filosofia lui Varlaam a fost o negare a lui Dumnezeu și, prin urmare, una din pietrele de temelie ale ateismului secolelor care au urmat – cu necredința, cu masacre și genocide, cu sutele de milioane de victime pe care le-a creat. Într-adevăr, filosofia lui Varlaam este baza tuturor acestor idei recente, care afirmă că nu există Dumnezeu, că omul este singurul cap al Universului, neexistând nimic mai măreț decât omul în acest univers gol și lipsit de Dumnezeu.

Sf. Grigorie afirma opusul celor scrise de Varlaam. El spunea că omul poartă în sine două tendințe, una îndreptată spre bine și alta spre rău. Cu toate acestea, tendința înspre bine poate fi dezvoltată în om numai prin dobândirea harului lui Dumnezeu, energia divină necreată trimisă nouă de către Dumnezeu, accesibilă în măsura în care inimile și mințile noastre sunt suficient de curățite pentru a primi acel har. Dar harul care ne luminează poate veni întru noi numai dacă ne pocăim, dacă ne asumăm postul (asceza) și rugăciunea, lacrimile și jertfirea de sine.

Este vital pentru noi să înțelegem că gândurile Sf. Grigorie, exprimate în detaliu în scrierile sale, nu sunt doar silogisme, nu reprezintă o altfel de filosofie ca și cea a lui Varlaam, ci ele se bazează pe experiență, fiind inspirate de Dumnezeu. El nu vorbește despre ”idei”, ci despre realitatea pe care a experimentat-o ca ascet în peștera care se poate vedea și astăzi în jurul Tesalonicului.

Aceasta este însăși realitatea Bisericii, acesta este harul energiilor lui Dumnezeu, aceasta este sfințenia, experiența și cunoașterea lui Dumnezeu nu din imaginție, nu din roadele fanteziei sau produsele rațiunii, ci realitatea lui Dumnezeu cunoscută și trăită de către cei care sunt cu inima și mintea curată. Pentru că, așa cum este scris: “Fericiți sunt cei cu inima curată, că ei vor vedea pe Dumnezeu”. Și tocmai acesta este țelul tuturor inimilor și minților creștinilor adevărați.

Sursa: http://www.orthodoxengland.org.uk/sermstgr.htm

Posted in Postul Mare | Comments Off

7 pași

Posted in Postul Mare | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (4). Duminica Iertării

Introducere

Duminica Iertării este ultima duminică înainte de începerea Postului Mare. În această zi ni se amintește de izgonirea lui Adam și a Evei din Grădina Edenului – eveniment evocat pentru a ne arăta cât de mult cădem, la rândul nostru, atunci când ne separăm de Dumnezeu. La începutul Postului vedem, așadar, cât de mult avem nevoie de iertarea divină; iar inimile, mintea și eforturile noastre sunt călăuzite pentru a ne re–întoarce la El prin pocăință.

*

Relatarea biblică

Duminica Iertării are două teme: comemorează izgonirea lui Adam din Rai și accentuează nevoia noastră de iertare. Există motive evidente pentru ca aceste două lucruri să ne fie aduse în atenție chiar acum, în pragul Postului Mare. Una dintre imaginile principale pe care le regăsim în imnele Bisericii din perioada Triodului este întoarcere în Paradisul pierdut… În Postul Mare plângem și noi – la nivel duhovnicesc – împreună cu Adam și Eva înaintea porților închise ale Edenului și ne pocăim împreună cu ei pentru păcatele care ne-au privat de comuniunea cu Dumnezeu. Dar Postul Mare constituie, în aceeași măsură, și un moment în care ne pregătim să celebrăm evenimentul mântuitor al Morții și Învierii lui Hristos – eveniment care a redeschis pentru noi Paradisul (Luca 23:43). Așadar, durerea exilului nostru spiritual în ținutul păcatului este temperată de speranța re-dobândirii Raiului.

Cea de-a doua temă, cea a iertării, este subliniată în lectura evanghelică pentru această duminică (Matei 6,14-21) și într-o ceremonie specială a iertării reciproce, ceremonie ce are loc la sfârșitul Vecerniei de duminică seara. Înainte de a intra în Post, suntem atenționați că nu există postire adevărată, pocaință autentică sau reconciliere cu Dumnezeu, dacă nu vom fi împăcați unul cu altul. Un post din care lipsește compasiunea este un post al demonilor. Noi nu parcurgem călătoria spirituală a Postului ca indivizi izolați, ci ca membrii unei familii. Ascetismul și postul nostru nu trebuie să ne despartă de ceilalți, ci ar trebui să ne lege de ei cu și mai puternice legături.

Duminica Iertării ne îndeamnă, de asemenea, să vedem Postul Mare și ca pe o eliberare din sclavia păcatului. Iar lectura din Evanghelie stabilește condițiile pentru această eliberare. În primul rând postirea – adică refuzul de a accepta ca firești dorințele și impulsurile naturii noastre căzute. Pentru a avea efect, postul nostru nu trebuie să fie ipocrit, adică o formă de bravură. Nu trebuie să ne “arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este întru ascuns ” (v. 16-18)

A doua condiție este iertarea- “Dacă iertați oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta vouă” (v. 14-15). Triumful păcatului, semnul principal al dominației păcatului asupra lumii îl constituie diviziunea, opoziția, separarea, ura. De aceea, primul asalt asupra spiritual acestei cetăți a păcatului este iertarea – revenirea la unitate, solidaritate și iubire. A ierta înseamnă a pune între mine și “dușmanul meu” iertarea radiantă a lui Dumnezeu Însuși. A ierta înseamnă a respinge obsacolele (fundăturile) aparent fără ieșire ale relațiilor noastre inter-umane și a le raporta la Hristos. Iertarea este cu adevărat o descindere puternică a Impărăției lui Dumnezeu în această lume păcătoasă și căzută.

*

Lecturile biblice şi cântările liturgice ale sărbătorii

În cadrul Sfintei Liturghii se citesc astăzi următoarele fragmente biblice: Romani 13:11-14:4, Matei 6: 14-21.

În ziua următoare începe Postul Mare, o perioadă în care creștinii ortodocși sunt încurajați să practice postul, pocăință, mărturisirea păcatelor și să participe la slujbele Bisericii.

Fragmente din cântările liturgice ale sărbătorii:

  • Să nu întorci fața Ta…” PENTRU A ASCULTA, CLICK AICI

***Sursă: http://lent.goarch.org/forgiveness/learn/

Posted in Postul Mare | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (3). Duminica Înfricoşatei Judecăţi

Introducere

Duminica Judecăţii este pen-ultima duminică dintr-o perioadă de trei săptămâni ce precede Postul Mare. Tema acestei zile este judecata universală a tuturor oamenilor, ce vor sta înaintea tronului slavei lui Dumnezeu atunci când Iisus Hristos va reveni întru slavă.

*

Relatarea biblică

Denumirea acestei duminici este inspirată din parabola rostită de către Domnul nostru Iisus Hristos cu privire la A Doua Sa Venire și Judecata care va urma, atât a celor vii cât şi a celor morți. În Evanghelia după Matei (25:31-46) Domnul Hristos vorbește despre ceea ce se va întâmpla în acel moment al istoriei, când El va “veni întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El” (v. 31).

La re-venirea Sa, “El va şedea pe tronul slavei Sale” și toate neamurile (naţiunile) vor fi adunate înaintea Lui. El le va separa “precum desparte păstorul oile de capre” (v. 32). Oile vor fi plasate în dreapta Sa, iar caprele în stânga.

Celor din dreapta, Domnul le va spune: “Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (v. 33-34).

Aceasă Împărăţie le este oferită pentru compasiunea și slujirea celor care au fost în nevoie. “… Căci am fost flămând și Mi-ați dat mâncare; însetat am fost și Mi-ați dat de băut; am fost străin, și M-ați primit; am fost gol si M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav și M-ați vizitat; am fost în temniță și ați venit la Mine”.

Şi aceştia se vor întreba când au făcut toate acestea. Iar Domnul le va răspunde prin a spune, “Adevăr vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintr’aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (v. 35-40).

Hristos Împăratul, așezat pe tronul Său de judecată, se va întoarce apoi către cei din stânga Lui și le va spune: “Plecați de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și pentru îngerii lui” (v. 41). El îi va condamna pentru că nu L-au hrănit atunci când a fost înfometat, sau când a fost însetat, nu l-au primit când a fost străin, nu L-au îmbrăcat când a fost gol şi nici nu l-au vizitat când a fost bolnav sau în închisoare.

Iar ei îi vor cere socoteală Domnului, întrebând când au omis toate acestea. Şi vor primi următorul răspuns: “Adevăr vă spun, întrucât nu aţi făcut unuia dintr’aceşti foarte mici fraţi ai Mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut “(v. 42-45)

Iisus conchide cuvintele Sale despre Judecată afirmând că cei din stânga “vor merge la osânda veșnică, iar drepţii la viața veșnică” (v. 46)

*

În duminicile precedente, ne-am concentrat pe răbdarea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, pe disponibilitatea de a accepta pe fiecare păcătos care se întoarce la El. Dar în această a treia duminică a Triodului ni se aminteşte şi un alt adevăr, complementar: nimeni nu este atât de răbdător și milostiv ca Dumnezeu, dar pentru cei care nu se pocăiesc va exista o judecată. Dumnezeul iubirii este de asemenea şi Dumnezeul dreptății, iar atunci când Iisus Hristos va veni din nou întru slavă, El va veni ca Judecător. Acesta este mesajul Postului Mare pentru fiecare dintre noi: să ne întoarcem cât mai avem încă timp, să ne pocăim înainte de a veni sfârșitul.

Această duminică subliniază dimensiunea eshatologică a Postului Mare – ca pregătire pentru a Doua Venire a Mântuitorului, pentru Paștile cele veşnice din veacul viitor. Această temă va fi dezvoltată şi în primele trei zile din Săptămâna Mare. Dar judecata de care vorbim nu va avea loc doar cândva, în viitor. Ci aici și acum, în fiecare zi și fiecare ceas, închizându-ne inimile față de semenii noştri, suntem deja judecaţi.

O altă temă a acestei duminici este cea a iubirii. Care va fi criteriul de judecată la A doua Venire a lui Hristos? Parabola citită mai sus conţine răspunsul: dragostea. Dar nu o simplă preocupare umanitară pentru ”dreptate” și pentru “săraci” – concepte abstracte şi impersonale, ci dragostea concretă și personală pentru cel de lângă noi, pentru persoanele concrete pe care le întâlnim în fiecare zi în viețile noastre.

Iubirea creștină este “imposibilul posibil” de a vedea pe Hristos în semenul tău, oricine ar fi el sau ea, semen pe care Dumnezeu, în planul Său etern și tainic, a decis să-l trimită în viața ta; chiar şi pentru câteva momente – nu ca o ocazie pentru a face o “faptă bună” sau un act de filantropie, ci ca începutul unei părtăşii în Dumnezeu Însuși.

Parabola Judecății ne vorbeşte despre dragostea creștină. Nu toți dintre noi sunt chemați să facă ceva remarcabil pentru “umanitate”, dar fiecare dintre noi primeşte darul iubirii lui Hristos. Şi știm că toţi avem nevoie de această iubire personală, de recunoașterea de către alţii a acelei părţi frumoase a sufletului nostru. Mai ştim de asemenea că oameni se mai află în închisoare, sunt bolnavi, însetaţi sau flămânzi pentru că această dragostea personală le-a fost refuzată. Și, în sfârșit, mai știm că oricât de îngust și limitat este cadrul existenței noastre personale, fiecare dintre noi a fost făcut responsabil pentru o mică parte a Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru o mică parte a iubirii lui Hristos. Astfel, dacă vom fi acceptat sau nu această responsabilitate, dacă vom fi iubit sau refuzat acest lucru va constitui criteriul judecății.

*

Lecturile biblice şi cântările liturgice ale sărbătorii

În cadrul Sfintei Liturghii se citesc astăzi următoarele fragmente biblice: I Corinteni 8:8-9:2, Matei 25: 31-46.

Aceasta este ultima zi în care carnea este permisă înainte de Postul Mare. Săptămâna următoare este ”săptămâna brânzei”, săptămână în care produsele ovo-lacto-vegetariene pot fi consumate în fiecare zi a săptămânii.

Fragmente din cântările liturgice ale sărbătorii:

  • ” De vreme ce eu, păcătosul, am văzut prea bine că această lume este deşartă şi degrab trecătoare, m-am uitat în urma mea şi am văzut moartea stând lângă mine… Și am zis sufletului meu: «Suflete, suflete, până ce eşti viu, pocăieşte-te, că trecând din lumea aceasta, nu vei mai avea vreme de pocăinţă…» Și iarăşi m-am uitat spre răsărit şi am văzut o lumină strălucind şi către mine aşa grăind: «Eu sunt Arhanghelul Mihail şi sunt trimis la tine, suflete». Iar sufletul, înfricoşându-se, a zis către dânsul: «Sfinte, Sfinte Arhanghele, mă rog, mă rog, mai lasă-mă puţin să vieţuiesc, şi-ţi voi da aurul şi argintul». Iar el a zis: «Timp ai avut, în viaţa ta, ca prin milostenie să fi cheltuit aurul şi argintul. Iar acum, numaidecât, sufletul se cere de la tine, să meargă înaintea Domnului să dea seama de faptele ce a lucrat în viaţă şi să-şi ia plata, după osteneala sa»” PENTRU A ASCULTA, CLICK AICI

***Sursă: http://lent.goarch.org/judgement/learn/

Posted in Postul Mare | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (2). Duminica Fiului risipitor

Introducere

Duminica Fiului risipitor este a doua duminică dintr-o perioadă de trei săptămâni ce precede Postul Mare. Ca şi în duminica precedentă, tema acestei zile este pocăința, iar parabola Fiului risipitor ne îndeamnă să medităm la necesitatea schimbării relației noastre cu Părintele cel Ceresc.

*

Relatarea biblică

Denumirea acestei duminici provine dintr-o pildă pe care Domnul nostru Iisus Hristos a rostit-o şi pe care o găsim în Evanghelia după Luca (15:11-32). Parabola prezintă relaţia dintre un părinte și cei doi copii ai săi. Cel mai tânăr dintre fii îi cere tatălui partea de moștenirea care i se cuvine (deşi tatăl era în viaţă). Părintele îi îndeplineşte dorinţa și la scurt timp după aceasta fiul face o călătorie într-o țară îndepărtată (versetele 11-13).

Acolo, într-o scurtă perioadă de timp, el îşi risipește tot capitalul, trăind o viaţă “în dezmierdări”. Ţara este apoi afectată de o foamete mare, dar el nu mai are nimic și se află în mare strâmtorare (v. 13-14).

Este dispus să accepte orice slujbă pentru a se putea întreţine, astfel că ajunge să îngrijească nişte porci. Dar acest lucru nu îmbunătățește cu nimic situația sa. Scriptura spune că: “El s-ar fi săturat şi cu furajele destinate porcilor, dar nimeni nu îi dădea nimic” (v. 15-16).

Parabola spune mai departe că, în toiul acestei condiţii mizere, el îşi vine în fire. Realizează că până şi servitorii angajaţi de tatăl său au suficientă măncare în timp ce el piere acolo de foame. Îşi spune: “Mă voi ridica și mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: <Părinte, am greşit înaintea Cerului și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe un slujitor al tău”(v. 17-19).

Se ridică și se întorce la tatăl său. Dar, pe măsură ce se apropie, tatăl îl zăreşte de la mare distanță. I se face milă de fiul său, aleargă să-l întâmpine, îl îmbrățişează și îl sărută. Tânărul îşi recunoaşte păcătoșenia și nevrednicia de a mai fi numit fiu, dar bucuria pentru reîntoarcerea lui îl determină pe acest părinte să-şi cheme slujitorii pentru a-i oferi fiului reîntors hainele cele mai bune, un inel și încălţăminte. Cere de asemenea ca vițelul cel mai gras să fie sacrificat pentru sărbătoare. În sfârşit tatăl exclamă: “Fiul meu era mort și a înviat, a fost pierdut și s-a regăsit” ( cf. v. 20-24).

În timp ce ei participau la ospățul în cinstea întoarcerii fiului risipitor, fratele cel mare vine și întreabă ce se întâmplă. I se spune că fratele său se reîntorsese și a fost primit festiv de către tatăl lor. Fratele cel mare se înfurie și refuză să participe la sărbătoare. Tatăl iese și încearcă să îl lămurească, dar răspunsurile fiului cel mare devin reproşuri ale faptului că el nu a beneficiat niciodată de aşa ceva, deşi este îi este de atâţia ani loial. Apoi îşi exprimă furia și gelozia pe fratele său, care a fost primit într-o asemenea manieră, deşi şi-a risipit în prealabil moștenirea într-un mod dezonorabil (v. 25-30).

Răspunsul tatălui, care încheie parabola, este următorul: <Fiule, tu’ntotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s’a aflat.> (v. 31-32).

*

Parabola Fiului Risipitor este o icoană fidelă a pocăinței în diferitele sale etape. Păcatul este exil, înrobire faţă de străini, foamete şi gol interior. Pocăința este întoarcerea din acest exil în adevărata noastră casă; este re-primirea moștenirii și a libertăţii noastre în casa Tatălui. Dar… pocăința implică acțiune: “Eu mă voi ridica și mă voi duce…” (v. 18). A te căi nu înseamnă doar a fii nemulțumit de condiţia actuală, ci a lua o decizie și a acționa în conformitate cu ea.

Din cuvintele Domnului aflăm de asemenea şi alte trei lucruri: condiţia păcătosului, cum se face pocăința și nemărginita compasiune a lui Dumnezeu. Citirea acestei parabole urmează Duminicii Vameșului și a Fariseului, astfel încât, văzând în persoana fiului risipitor condiția noastră proprie în raport cu Dumnezeu, am putea să ne veni în simțire și să se ne întoarcă la Dumnezeu prin pocăință. Acelor care sunt cuprinşi de mare disperare din cauza păcatelor, gândindu-se că nu mai există iertare, această parabolă le oferă speranţă. Părintele Ceresc aşteaptă cu răbdare și dragoste întoarcerea noastră. Nu există nici un păcat care să poată depăși dragostea Lui pentru noi.

În cele din urmă, acest fragment ne oferă o perspectivă asupra lumii în care trăim. O lume în care activitățile noastre nu au nicio legătură cu scopul divin al lui Dumnezeu pentru această viață. O lume a căutărilor incoerente, a năzuințelor iluzorii, a poftelor nesatisfăcute de mâncare şi băutură, o lume în care nimic nu mai are, în cele din urmă, sens; o lume cuprinsă de neadevăr, falsitate și păcat. Acesta este exact opusul lumii aşa cum a gândit-o Dumnezeu, lume care a fost potențial recreată prin Fiul și Duhul Sfânt. Nu există nici un leac pentru relele epocii noastre în afară de întoarcerea la Dumnezeu. Lumea în care trăim nu este o lume normală. Este un pustiu. De aceea, în tradiția răsăriteană a Bisericii Ortodoxe se citeşte Psalmul 136, care se adaugă la slujba Utreniei pentru aceasta și următoarele două duminici. Psalmul descrie plângerea nostalgică a evreilor exilați: “La râurile Babilonului ne-am așezat și am plâns când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii am atârnat harpele noastre…Cum vom putea cânta cântarea Domnului într-un pământ străin?” (Psalmul 136).

Aici putem vedea ce se întâmplă în această lume când păcatul domnește în viețile noastre şi ne înstrăinăm de Dumnezeu. O urmare a păcatului este pierderea bucuriei comuniunii cu Dumnezeu, pierderea demnităţii şi a frumuseții spirituale și aflarea departe de casa noastră reală şi de viața noastră reală. Prin pocăință adevărată ne dăm seama de toate aceasta și ne exprimăm dorința fierbinte de a reveni, de a recupera ceea ce a fost pierdut. În această zi Biserica ne amintește de ceea ce am abandonat şi de ceea ce ne-am îndepărtat prin păcat și ne îndeamnă să găsim dorința și puterea de a reveni. Tatăl nostru cel Ceresc este în așteptarea noastră și este gata să ne primească prin iubirea Lui iertătoare și îmbrățișarea Lui mântuitoare.

*

Lecturile biblice şi cântările liturgice ale sărbătorii

În cadrul Sfintei Liturghii se citesc astăzi următoarele fragmente biblice: I Corinteni 6: 12-20, Luca 15. 11-32.

Pentru săptămâna care urmează, se posteşte ca de obicei miercuri și vineri. Aceasta este ultima săptămâna în care carnea este permisă în zilele în care nu se posteşte. Duminica viitoare este Duminica Judecăţii de Apoi, ultima zi în care carnea poate fi consumată înainte de Postul Mare.

Fragmente din cântările liturgice ale sărbătorii:

  • (Din slujba Vecerniei) PENTRU A ASCULTA, CLICK AICI
  • “La râurile Babilonului…” PENTRU A ASCULTA, CLICK AICI
  • “Braţele părinteşti grăbeşte a le deschide mie că în desfătări am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea. Că Ţie Doamne, întru umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta”. PENTRU A ASCULTA, CLICK AICI

***Sursă: http://lent.goarch.org/prodigalson/learn/

Posted in Postul Mare | Comments Off

Cateheze pentru Postul Mare (1). Duminica Vameșului și a Fariseului

Introducere

Duminica Vameșului și a Fariseului este prima duminică dintr-o perioadă de trei săptămâni ce precede Postul Mare. Acestă duminică marchează începutul unui sezon de pregătire pentru călătoria spirituală din Postul Mare, perioadă în care creștinii ortodocși se apropie de Dumnezeu prin participare la slujbele divine, rugăciune, post și acte de caritate. Tot în această zi începem să folosim în cadrul slujbelor cartea de cult numită ”Triod”, lucrare ce conține slujbele divine din această duminică și până în Sâmbăta dinaintea Paştilor.

*

Relatarea biblică

Denumirea acestei duminici provine dintr-o pildă pe care Domnul nostru Iisus Hristos a rostit-o şi pe care o găsim în Evanghelia după Luca (18:10-14). Este povestea a doi oameni. Un fariseu – adică membrul unei ”secte” evreiești recunoscută pentru respectarea meticuloasă a Torrei (sau a Legii lui Moise) – și un vameș, adică un funcţionar însărcinat de către legiuitorii romani cu responsabilitatea de a colecta impozitele de la conaţionalii săi evrei.

Ambii bărbați merg la Templu din Ierusalim. Fariseul stă drept și se roagă, mulțumind lui Dumnezeu că ”nu este ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, adulteri sau chiar ca vameșul acesta” (v. 11). Apoi începe să enumere realizările sale în plan spiritual, declarând că “posteşte de două ori pe săptămână şi dăruieşte a zecea parte din veniturile pe care le acumulează” (v. 12). În contrast direct cu el, vameșul se retrage într-un loc unde nu poate fi observat de către alții și îşi bate pieptul zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (v. 13).

După ce spune această parabolă, Iisus afirmă că vameșul s-a întors la casa lui mai îndreptăţit (În dublul înţeles: mai îndreptat din starea păcatului şi, prin aceasta, mai îndreptăţit la îndurarea lui Dumnezeu) decât fariseul. El conchide: “Oricine se înalță pe sine va fi smerit și cine se smerește pe sine va fi înălțat” (v. 14).

Tema acestei parabole este pocăința. Pocăința este ușa prin care intrăm în Postul Mare, punctul de plecare al călătoriei spirituale înspre Sfintele Paști. A te căi” înseamnă mult mai mult decât acel sentiment de auto-compătimire sau regret inutil pentru lucrurile făcute în trecut. Traducerea exactă a cuvântului pocăinţă este “schimbare a minții, a modului de gândire”. Cel care se pocăieşte de păcatele sale este reînnoit, este transformat din punct de vedere interior pentru a dobândi un mod proaspăt de a privi legătura lui cu Dumnezeu și cu semenii. Greşala fariseului este că el nu are nici cea mai mică dorință de a schimba modul lui de gândire; se complace, e mulțumit de sine și astfel nu îi lasă niciun loc lui Dumnezeu să lucreze în el. Evanghelia îl descrie ca pe un om mulțumit doar cu sine însuși, un om care crede că a respectat totul în materie de religie. Dar, în mândria lui, el falsifică însuşi sensul religiei sau credinței adevărate. El reduce credinţa la lucrurile exterioare, măsurând pietatea sa în suma de bani pe care o dăruieşte în scopuri caritabile.

Vameșul, pe de altă parte, tânjește cu adevărat după o schimbare. O schimbare a minții şi a vieţii. Se smereşte pe sine iar smerenia lui îl îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu. El devine, folosind cuvintele Mântuitorului din Predica de pe Munte (Matei 5:3), ” sărac cu duhul”. Adică recunoaște că este un om păcătos și știe că mântuirea lui atârnă de mila iubitoare a lui Dumnezeu. Găsim aici un exemplu de smerenie adevărată – aspect esențial al pocăinței autentice. O “schimbare a minții” și o transformare a vieții noastre poate avea loc doar atunci când ne smerim înaintea lui Dumnezeu, când dorim să ne întoarcem de la întunericul păcatelor pentru a primi harul lui Dumnezeu în inimile noastre.

Pregătirea noastră pentru Postul Mare începe, aşadar, cu o rugăciune pentru a dobândi smerenia – începutul adevăratei pocăințe. Prin pocăință ne regăsim și ne reîntoarcem la ordinea adevărată a lucrurilor, având loc o restaurare a viziunii noastre asupra vieţii spirituale – viziune care ne va fi reper într-o lume extrem de dificilă și provocatore pentru credinţa noastră. Intrând în Postul Mare cu umilință și pocăință putem atinge o comuniune mai profundă cu Dumnezeu, pe măsură ce primim iertarea şi binecuvântarea Lui și pe măsură ce El ne călăuzeşte către noi înălțimi spirituale.

*

Lecturile biblice şi cântările liturgice ale sărbătorii

În cadrul Sfintei Liturghii se citesc astăzi următoarele fragmente biblice: II Timotei 3: 10-15, Luca 18. 10-14.

Fragmente din cântările liturgice ale sărbătorii:

  • “Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor, că tot cel ce se înalţă pe sine, se va smeri. Ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameşul strigând; Dumnezeule, milostiveşte- Te spre noi păcătosii !” PENTRU A ASCULTA, CLICK AICI
  • „Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta, negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni”. (Din slujba Vecerniei) PENTRU A ASCULTA, CLICK AICI

***Sursă: http://lent.goarch.org/publicanpharisee/learn/

Posted in Postul Mare | Comments Off

Inamicul credinţei este mândria

Iisus le-a răspuns, zicând: „Lucrul lui Dumnezeu acesta este, să credeţi în Cel pe Care El L-a trimis“ (Ioan 6, 29).

Nu există mântuire fără credință. Credința ne va salva, pentru că doar credința face posibilă comuniunea noastră cu Dumnezeu. Credința este un dar pe care îl primim gratuit, având în vedere că nu faptele noastre sau ceea ce facem ne aduc mântuirea. Da. Nu există fapte – oricât de bune – care să genereze automat mântuirea. Nici măcar faptul că sunt oameni ‘buni’ nu ne va mântui. Ci numai credința în Hristos ne poate aduce Viața veșnică.

Dar inamicul credinței este mândria. Mândria distruge credinţa. Mândria ne face să credem că nu avem nevoie de Dumnezeu și tot ea îi aruncă pe mulți în abisul ateismului. Pentru că mândria ne face să credem că suntem importanţi şi că nu există nimic dincolo de noi înșine. Iar de îndată ce aceasta a luat în stăpânire inima noastra, credința se răceşte și moare.

Pocăința este antidotul mândriei și numai prin pocăință putem reaprinde harul care dă viață credinței noastre. Smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu și participând la slujbele divine revenim la relaţia şi starea naturală pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om înainte de căderea în păcat. Iar credința creşte în noi pe măsură ce redobândim harul.

morningoffering.blogspot.com

Posted in Credința pusă în practică | Comments Off

Copiii învaţă iubirea lui Dumnezeu de la părinţi

Orice părinte credincios îşi doreşte pentru copiii lui ca aceştia să crească în Biserică, participând la Liturghie şi păstrând aprinsă dragostea pentru Dumnezeu de-a lungul vieții lor. Cu toate acestea, mulți părinți nu arată copiilor importanța unei legături cu Dumnezeu. Iar dacă nu Îl facem pe Dumnezeu important, nici copii noştri nu o vor face. Ei îşi vor observa părinții. Şi văzând ipocrizia nostră, îşi vor da seama dacă suntem creştini doar de duminică; pentru că aud atunci când <luăm numele Domnului în deșert>. Sau observă când rugăciunea nu ocupă un loc central în viaţa de zi cu zi. Observă şi faptul că vorbim despre Dumnezeu numai duminica dimineața.

Dacă ne facem semnul Crucii, aprindem lumânări sau ardem tămâie numai în zilele de duminică, copiii nu vor percepe importanţa credinței în viaţa de fiecare zi, ci vor fi lăsaţi pradă unei lumi pline de ispite, care încearcă cu orice preţ să le distragă atenţia de la cele spirituale. Dacă nu arătăm copiilor noştri importanţa rugăciunii, îi vom lăsa, fără apărare, într-o lume care-L urăște pe Hristos. Ei au nevoie să se roage, să citească Scriptura şi să învețe credința împreună cu noi.

Cu alte cuvinte, dacă nu transformăm propria casă într-o mică Biserică (comunitate creştină), copiii noştri vor fi pierduţi pentru Hristos, iar Ortodoxia nu va răzbate şi dincolo de mormânt, până la viitorii membri ai neamului nostru.

http://morningoffering.blogspot.com/

Posted in Credința pusă în practică | Comments Off

Fariseii dintre noi

Dacă viața noastră spirituală este concentrată numai pe tradiţii şi practici exterioare, fără a duce la o transformare reală a noastră, nu ne este de folos. Prea mulți oameni se aşteaptă să devină creştini buni exclusiv prin observarea normelor exterioare: post, rugăciune sau participare la slujbe. Dar dacă nu există dragoste, caritate şi iertare a celorlalţi sau dacă viața noastră este plină de bârfe și de gânduri de judecată a celor din jur, credința nu valorează mare lucru.

Hristos nu i-a condamnat pe farisei pentru că ţineau Legea și participau la tradițiile iudaismului, ci pentru că făceau acest lucru cu mândrie și aroganță. Fără pocăință sinceră și sfințenia vieții, întâlnirea lor cu Dumnezeu a avut ca rezultat o împietrire a inimii.

Nouă, ca ortodocşi, având o credință şi un mod de închinare liturgic, ne este ușor să cădem în capcana normelor exterioare – adică a nu fii mai mult decât fariseii. Cei care respectăm cu stricteţe practicile putem aluneca ușor în mândrie și aroganță. Dacă ne considerăm mai buni decât ceilalţi și suntem mândrii de pietatea noastră, nu am câștigat nimic. Practicile exterioare ale credinței creștin-ortodoxe duc, în lipsa smereniei și a pocăinței sincere, la ruinare spirituală.

Biserica este spital duhovnicesc, dar vindecarea survine numai dacă vom depune şi noi un efort. Dacă medicul prescrie un medicament pentru starea cuiva, dar acesta alege să ignore sfaturile medicale, nu se va însănătoşi. În Biserică există tot ce e necesar pentru transformare spirituală, dar vindecarea are loc numai dacă şi noi cooperăm în procesul de vindecare.

Ţelul nostru este sfințenia și ea este rezultatul direct al faptului că ne-am predat deplin, cu toată smerenia, unei vieți de pocăință. Când facem acest lucru, Hristos ne transformă. În schimb, dacă ne mişcăm doar la suprafaţa credinţei ortodoxe, nu suntem cu nimic mai buni decât fariseii pe care Hristos i-a înfierat.

http://morningoffering.blogspot.com

Posted in Spovedanie - Mărturisire- Pocăinţă | Comments Off

Rolul suferinţei în Mântuirea noastră

Stareţul Ambrozie de la Mănăstirea Optina spunea: “Nu trebuie să uităm că în epoca noastră “sofisticată” chiar și copiii mici sunt afectaţi duhovniceşte de ceea ce văd și aud. Prin urmare, este nevoie de purificare, iar acest lucru se realizează doar prin suferință fizică… Trebuie să înțelegem că nimănui nu îi este dăruită fericirea cerească fără suferință.”

O persoană se mântuieşte nu numai prin faptele sale bune, ci și prin acceptarea suferinței ce vine în urma diverselor boli, nenorociri sau eșecuri (Luca 16: 19-31, Marcu 8: 31-38, Romani 6: 3-11, Evrei 12: 1-3 şi Galateni 6:14). Iisus Hristos ne dă tăria de care avem nevoie pentru a trece prin aceste suferinţe şi condiţii dificile, pentru a le transfigura, pregătindu-ne pentru pacea Sa eternă.

Raiul și Iadul sunt aşadar o stare a relației noastre cu Dumnezeu: fie unire cu El, fie pierzare. Iezerul de foc și raiul aparţin aceluiaşi tărâm, ambele fiind nu atât locuri, cât stări ale unei relaţii. De exemplu, pentru cineva care Îl urăște pe Dumnezeu, un astfel de loc al prezenței lui Dumnezeu va însemna o suferință veșnică. Biserica Ortodoxă învață că Raiul și Iadul aparţin aceluiaşi tărâm și că Iadul nu reprezintă o separarea simbolică sau fizică de Dumnezeu, ci este ceva pe care oamenii îl aleg.

Fără suferință, nu ne putem asuma crucea. Iar atunci când ne luăm crucea, în suferință, alături ne este Mântuitorul – Cel Care suferă împreună cu noi. Boala și suferința nu ne sunt date de către un Dumnezeu mânios și justiţiar care ne pedepseşte pentru că am păcătuit, ci mai degrabă sunt îngăduite de acest Dumnezeu iubitor, Care suferă împreună cu noi. Concepția teologico-juridică eronată referitoare la noţiunea de păcat pe care o întâlnim peste tot în Occident a dus la o denaturare a înţelesului suferinței și a legăturii dintrea aceasta şi păcat.

http://morningoffering.blogspot.com/


Posted in Boală - Suferinţă - Vindecare | Comments Off

Meditaţii despre Botezul lui Iisus Hristos şi botezul copiilor

Biserica celebrează în fiecare an, în data de 6 ianuarie, Botezul Mântuitorului Iisus Hristos. Lecturile biblice şi imnele care se cântă atunci la slujbele divine amintesc despre botezul pocăinţei practicat de Ioan, botezarea lui Iisus de către Ioan în râul Iordan şi Botezul din “Apă şi din Duh” – Sfânta Taină a Botezului, pe care ucenicii Mântuitorului şi succesorii lor l-au practicat în Biserică până în ziua de azi.

Despre relaţia dintre aceste trei tipuri de botez şi despre botezarea copiilor – practică des întâlnită în Biserica Ortodoxă – vom vorbi în cele ce urmează.

  • Botezul lui Ioan, botezul lui Iisus în Iordan şi Botezul Bisericii

Botezul lui Ioan şi Botezul Bisericii

Se pune întrebarea în ce măsură Botezul administrat de către Apostoli diferă de cel al lui Ioan sau cu alte cuvinte ce este nou in Botezul creştin practicat încă din Biserica primară? Chiar Ioan Botezătorul explică, in mesajul său, diferenţa dintre botezul pe care il practica el şi cel al lui Hristos-Mesia in următorii termeni: “Eu vă botez cu apă, spre pocăinţă: … El însă vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3. 11; Luca 3. 16). Focul se referea, probabil, la Ziua Judecăţii. Aşadar, Botezul pe care il aduce Iisus Hristos este nu numai unul de pregătire, interimar, ci unul final, care duce întru Impărăţia lui Dumnezeu.

Acesta este elementul de noutate al Botezului creştin, după cum afirmă şi Ioan Botezătorul. Acest dar al Duhului Sfânt nu este oferit nici de botezul iuadic al prozeliţilor (despre care vom vorbi mai încolo) şi nici de cel al lui Ioan. Pentru că acest dar este legat tainic de Persoana şi lucrarea lui Hristos, iar Botezul creştin este posibil numai după ce Biserica este constituită ca loc de sălăşluire al Duhului Sfant. Cartea Faptele Apostolilor vorbeşte despre primul Botez in contextul Rusaliilor. Apostolul Petru incheie predica sa, in care explică miracolul Cincizecimii, cu indemnul: “Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos” (Fapte 2. 38).

Dar de ce transmiterea Duhului Sfant, in cadrul Bisericii, a luat forma unui botez? De ce este in continuare legată de o formă exterioară (scufundarea) pe care o practica deja Ioan şi care avea ca precedent botezul celor care se converteau la Iudaism? Care este legătura dintre Duhul Sfânt şi purificarea prin scufundare? Este de inţeles că botezul iudaic al prozeliţilor şi botezul lui Ioan trebuiau să imbrace forma unui ritual de spălare, deoarece efectul lor este purificarea, ‘curăţarea’ păcatelor. La fel cum apa obişnuită spală impurităţile fizice ale corpului, tot aşa apa acelui tip de botez este spre curăţirea păcatelor. Dar nu pare suficient de clar de ce împlinirea botezului lui Ioan – realizată de Mesia-Hristos in Botezul spiritual al Bisericii – trebuie să fie tot o scufundare şi nu o formă exterioară nouă.

Problema relaţiei dintre Botezul cu apă şi Taina Duhului a constituit preocuparea Bisericii pentru mult timp. Care este legătura dintre Duh şi apă? Răspunsul este indicat in botezul lui Iisus de către Ioan, după cum vom vedea; iar Apostolul Pavel i-a conferit expresia teologică in Rom. 6. 1 ş.u. Acesta arată limpede faptul că Botezul creştin, atunci cand este privit din prisma iertării păcatelor, nu este o simplă revenire la botezul lui Ioan. Este mai degrabă împlinirea sa – care a devenit posibilă numai prin lucrarea lui Iisus Hristos săvarşită pe Cruce. Aşa cum arată Apostolul Pavel in capitolul al şaselea din Epistola către Romani, Botezul presupune participarea noastră personală la moartea şi Invierea lui Hristos, intrucât murim şi ne ridicăm impreună cu El, devenind o singură mlădiţă, altoită în Hristos. Prin Botez, oricine poate dobândi acea iertare a păcatelor pe care Hristos a dobandit-o pentru noi toţi, o dată pentru totdeauna, prin Jertfa de pe Cruce.

Nu baia sau spălarea rituală este cea care purifică, ci imersiunea ca atare: in actul Botezului persoana care se botează este realmente, in acea scufundare, “ îngropată împreună cu Hristos ” (v. 4); iar odată cu ieşirea la suprafaţă inviază impreună cu El.

Botezul lui Hristos în Iordan

Totuşi, chintesenţa legăturii dintre Botez şi moartea lui Hristos se limpezeşte in intregime numai atunci cand plasăm această chestiune in contextul Botezului Mântuitorului la Iordan. Ce a insemnat, pentru omul Iisus, propriul său botez? Aceasta este o interogare cu care s-a confruntat Biserica primară. De ce s-a botezat Iisus, in pofida faptului că el era fără de păcat – deoarece ştim că botezul lui Ioan era destinat păcătoşilor? In relatarea din Evangheliile după Marcu, Matei şi Luca răspunsul este conţinut de evenimentul in sine, şi anume in proclamarea glasului din cer: “Tu eşti Fiul Meu prea iubit, întru Care am binevoit”, care este o reverberaţie a  cuvintelor din Isaia. 42. 1 . Avem aici o trimitere la Cânturile Robului Domnului (Ebed-Yahve). Aşa este numit in Vechiul Testament “Robul lui Dumnezeu”, care trebuie să sufere pentru poporul său. Pentru o mai adâncă inţelegere a botezului lui Iisus, este semnificativ faptul că această voce din cer il numeşte pe Iisus “Fiu” (conform textului grecesc) şi, fapt decisiv, Fiu care va indeplini misiunea atribuită profetic in Vechiul Testament Robului lui Dumnezeu, Cel ce suferă.

Şi aici găsim răspunsul la intrebarea: ce a inseamnat pentru Iisus Însuşi botezul spre iertarea păcatelor? În momentul Botezului El a fost ales să-şi asume rolul de Rob al Domnului, Care ia asupra Lui păcatele omenirii. Ceilalţi evrei au venit la Iordan pentru a fi botezaţi de Ioan spre iertarea propriilor păcate. Iisus, dimpotrivă. În clipa când este botezat asemenea celorlalţi, aude o voce care proclamă: “Vei fi botezat nu pentru păcatele tale, ci pentru cele ale intregului popor. Pentru că Tu eşti Cel despre care Isaia a proorocit că trebuie să sufere pentru păcatele oamenilor”. Aceasta lucru inseamnă că Iisus este botezat in perspectiva morţii Sale – moarte ce are ca efect iertarea păcatelor tuturor oamenilor. Din acest motiv, El trebuie să fie solidar cu poporul său şi să coboare însuşi in Iordan pentru ca “să se împlinească toată dreptatea”. De asemenea, la botezul său, Mântuitorul primeşte Duhul Sfant in plenitudinea Sa. Acest lucru are, de asemenea, legătură cu suferinţa ispăşitoare a Robului lui Dumnezeu despre care vorbeşte profetul Isaia. Mai exact, cu a doua jumătate a textului din Isaia. 42. 1, a cărui inceput este rostit de glasul ceresc, sună astfel: “Am pus Duhul Meu peste el [Slujitorul lui Dumnezeu]; El va face judecată neamurilor.

Astfel, Botezul lui Iisus trimite înspre sfârşit, înspre punctul culminant al vieţii sale, Jertfa de pe Golgota – în care Botezul îşi va găsi implinirea. Acolo, Iisus va realiza un ‘Botez general’. În cadrul propriului său botez din Iordan, a fost “investit” să facă acest lucru. Iisus Hristos nu va boteza oamenii cu apă, asemenea lui Ioan Botezătorul, ci va implini un Botez general, pentru toţi oamenii, o dată pentru totdeauna, în momentul morţii sale pentru păcatele întregii umanităţi.

  • Circumcizia, botezul prozeliţilor evrei şi Botezul copiilor în Noul Testament

Ceea ce se intamplă in Taina Botezului este clar definit in textele pauline decisive: I Cor. 12. 13 şi Gal. 3. 27 – incorporarea in Trupul lui Hristos . Dumnezeu altoieşte cu adevărat pe om in Trupul lui Hristos. Prin urmare, in acel moment, pentru persoana botezată, primirea acestui act constă in nimic altceva decat acceptarea pasivă a voii lui Dumnezeu ca el să fie intr-adevăr primit de El in Trupul lui Hristos. El este “botezat” (Fapte 2. 41) – o diateză pasivă indiscutabilă.

Este adevărat şi faptul că Botezurile adulţilor care veneau din iudaism şi păganism – adică singurele Botezuri despre care auzim, ca regulă generală, in Biserica Noului Testament – sunt un prilej de afirmare a credinţei din partea adulţilor ce urmează să primească Botezul. Dar este o greşeală a trage prea repede vreo concluzie: faptul că mărturisirea şi credinţa sunt condiţii prealabile ale unui Botez. Oponenţii botezului copiilor incearcă de multe ori să prezinte problema ca şi cum fiecare concepţie despre Botez care nu postulează credinţa (ca precondiţie) presupune in mod necesar o eficienţă magică – iar magicul sau simbolicul pot fi evitate numai in cazul Botezului adulţilor, acolo doar fiind vorba de un eveniment conştientizat. Dar dacă privim încorporarea in Biserică a persoanei botezate ca un act divin al harului, independent de om, orice inţelegere magică este exclusă, pentru că a rămane in acest har depinde de răspunsul ulterior al omului. Dimpotrivă, ne vom lămuri că invăţătura nou-testamentară autentică despre Botez este compatibilă cu Botezul copiilor – chiar dacă acesta se practica sau nu – şi că textele din Noul Testament care sunt prezentate pentru a susţine Botezul copiilor işi pot găsi, de asemenea, aplicarea legitimă la Botezul adulţilor.

Cei care contestă existenţa pedo-baptismului nu ar trebui să se bazeze pe ideea că nicăieri in Noul Testament nu este menţionat Botezul copiilor. Ocaziile unei astfel de practici ar fi apărut in două cazuri destul de diferite.

a) În primul caz, atunci cand o “casă ” (familie) ar veni cu toţii la Botezul creştin, presupunând existenţa copiilor in acea “ casă ”.

b) În al doilea rand, după convertirea şi Botezul părinţilor, sau a unuia dintre părinţi, dacă s-ar naşte copii – iar acesta nu este un caz frecvent la inceput, dar cu siguranţă frecvent in vremea Noului Testament.

În aceasta constă slăbiciunea aproape tuturor opoziţiilor referitoare la botezul copiilor: nu se iau in considerare aceste două situaţii. Însuşi modul in care aceste situaţii se evidenţiau în cadrul Botezului prozeliţilor din Iudaismul contemporan Noului Testament ar fi trebuit să prevină ignorarea lor.

Botezul prozeliţilor evrei

Este cunoscut faptul că, în vremea Noului Testament, atunci când cei dintre neamuri se converteau la Iudaism, copiii lor treceau la rândul lor prin botezul destinat prozeliţilor. Pe de altă parte, aceşti copii, dacă se năşteau după convertirea părinţiior lor, nu mai trebuiau să fie botezaţi. Se considera că sunt ‘aleşi’ prin părinţii lor – un considerent important, avand in vedere analogia din I Cor. 7. 14.

Ar trebui luată aici in considerare şi forma in care ne este transmisă relatarea binecuvantării copiilor din Marcu 10. 13 ş.u (Matei 19. 13ş.u., Luca 18. 15ş.u).

Astfel, dacă în privinţa găsirii dovezilor botezării copiilor in textele Noul Testament este oarecum justificată prudenţa, pe de altă parte, in acelaşi Nou Testament există indiscutabil mai puţine indicii – de fapt nici una – ale Botezului la maturitate al celor născuţi şi crescuţi de părinţi deja increştinaţi. Singurul caz de copii ai unor părinţi creştini despre care auzim este menţionat in I Cor. 7. 14 şi urmează practica botezului prozeliţilor: sunt botezaţi doar copiii proveniţi din părinţi păgani care s-au convertit la creştinism, spre deosebire de cei născuţi după convertirea părinţilor lor. În orice caz, acest pasaj se pare că exclude botezul acestor copii creştini, mai târziu, la vârsta adultă. Cei care contestă caracterul biblic al botezului copiilor, prin urmare, trebuie să ia in considerare faptul că practica botezului la maturitate, pentru fiii şi fiicele născute din părinţi creştini, pe care ei îl recomandă, este chiar mai puţin atestată de Noul Testament decat Botezul copiilor (pentru care se pot indica anumite analogii) fiind lipsită, intr-adevăr, de orice fel de dovadă.

Paralela dintre Botez şi conferirea drepturilor cetăţeneşti

Nu cred că există o ilustrare mai adecvată a caracterului haric al primirii prin Botez în Trupul lui Hristos, adica in Biserica – decât “împărtăşirea” de drepturile cetăţeneşti prin intermediul guvernului unui stat. Ceea ce este fundamental in conferirea cetăţeniei este încorporarea in statul respectiv şi nu declaraţia personală sau inţelegerea sensului acestei incorporări. Un asemenea act merge pe linia cauză-efect. Nu este o chestiune de “conştientizare”, ci un lucru distinct şi nou care are loc. Fiecare avantaj pe care statul respectiv il are de oferit omului este conferit de facto doar in momentul naturalizării cetăţeanului (act independent de voinţa şi intelegerea candidatului la cetăţenie) şi nu pe baza promisiunilor făcute în prealabil de acesta. Dacă noul cetăţean, indiferent dacă este copil sau adult, prin conduita sa de mai tarziu repudiază cetăţenia – care nu constituie doar un înscris in certificat, ci angrenează o serie de privilegii şi obligaţii materiale şi spirituale care i-au fost conferite – atunci aceste avantaje işi vor pierde, pentru el, puterea. Chiar dacă nu putem forţa paralela, este un exemplu foarte adecvat pentru a ilustra faptul că Botezul, ca primire in Trupul lui Hristos, este un act al voinţei divine care nu este independent de acţiunea prealabilă omului – act care, prin şi odată cu încorporarea, conferă persoanei botezate harul de “a fi îmbrăcat în Hristos” (Galateni 3. 27; Rom. 6. 3ş.u) şi de a se afla in acest loc special, Biserica- Trup al lui Hristos.

Trecerea prin Marea Roşie, prefigurarea a Botezului în Vechiul Testament

Pe aceeaşi linie de gândire sunt şi anumite texte fundamentale care au ca tema Botezul în viziunea Sfântului Apostol Pavel.

Un har baptismal, valabil pentru intreaga comunitate ca atare – şi anume poporul lui Israel, in trecrea sa prin Marea Roşie – se presupune de asemenea şi in I Cor. 10. 1ş.u, un pasaj care ar trebui să fie mult mai atent observat in discuţiile despre Botezul copiilor. Aici este destul de limpede faptul că acest eveniment, privit ca proto-tip al Botezului, se referă la legământul pe care Dumnezeu l-a incheiat cu intregul popor. Trebuie să ne referim şi la continuitatea dintre legământul pe care Dumnezeu l-a incheiat cu Avraam şi legămantul cu noul Israel, Biserica-Trup al lui Hristos (a Aceluia despre care se vorbeşte in Galateni 3 . 16), care aduce la desăvârşire vechiul legămant. Semnul legămantului incheiat cu Avraam, circumcizia, este numit “pecete”, In Romani. 4. 11, apare ca pecete “a dreptăţii lui Avraam pentru credinţa lui”, pentru comunitatea tuturor credincioşilor a cărei părinte este el destinat să fie (Romani 4. 11 şi 12).

  • Botezul şi circumcizia: Noul si Vechiul Testament

Vom vedea că invăţătura şi practica circumciziei, precum şi a botezului prozeliţilor (care este strans legată de aceasta), constituie premise pentru intreaga chestiune a Botezului copiilor in Noul Testament şi a practicii sale. Aceste ritualuri iudiaice erau săvarşite atât asupra adulţilor cât şi asupra copiilor – practica dublă fiind în acest caz dovedită cu siguranţă. Există atât o circumcizie a adulţilor, cât şi una a copiilor; la fel şi cu botezul destinat prozeliţilor. Este semnificativ faptul că, in această privinţă, Iudaismul nu întâmpina nicio dificultate. Trebuie să luăm insă in considerare şi următoarea distincţie (şi, prin analogie, a o incadra in invăţătura creştină despre Botez): distincţia dintre copiii născuţi din părinţi evrei şi cei care sunt primiţi in comunitatea evreiască impreună cu părinţii lor prozeliţi.

In primul rând trebuie subliniat faptul că inţelegerea Botezului creştin ca o împlinire – şi astfel o abrogare – a circumciziei iudaice este prezentă deja in mod explicit in gândirea Apostolului Pavel: Col. 2. 11, şi implicit, Rom. 2. ş.u, 4. 1ş.u; Gal. 3. 6ş.u şi Efes. 2. 11ş.u). Pentru că circumcizia este primirea in Vechiul Legămant, la fel cum Botezul creştin este primirea in cel Nou .

Analogia devine incă şi mai clară dacă observăm faptul că, în vremurile Noului Testament, prozeliţii care erau circumscrişi urmau şi o baie de purificare – aşa-numitul botez al prozeliţilor. Cu siguranţă Ioan Botezătorul este implicat in această practică, insă el introduce un element nou, revoluţionar – scandalos in ochii evreilor contemporani lui –şi anume faptul că pretinde acest botez nu doar de la păgani, ci de la toţi evreii (deja circumscrişi). La Ioan deja botezul pare a înlocui oarecum circumcizia. Referitor la primirea in comuniune a celor care doresc să ia in serios aşteptarea lui Mesia, Ioan nu mai face nicio diferenţă: toţi sunt acum in postura prozeliţilor şi au nevoie de botezul pocainţei.

În mod obişnuit, actul de primire în iudaism al copiilor ai cărori părinţi au fost tăiaţi imprejur consta într-o singură operaţiune: circumcizia. Pentru prozeliţii care proveneau dintre neamuri (atât adulţii, cât şi copii lor) se adăuga un al doilea ritual – botezul de purificare. Împreună cu prozeliţii adulţi trebuie să fi fost botezaţi, de asemenea, şi acei copii ai lor care s-au născut înainte de convertire. Având in vedere această practică şi legătura dintre botezul lui Ioan (iar, prin acesta, Botezul creştin) şi botezul purificator al prozeliţilor, ar fi trebuit să asistăm la o interdicţie expresă a botezului copiilor in Noul Testament dacă acesta s-ar fi aflat in contradicţie cu doctrina şi practica Creştinismului primar. Nu este deloc un contra-argument pentru compatibilitatea botezului copiilor cu invăţătura biblică despre Botez faptul că Ioan Botezătorul cere pocăinţă inainte de acest botez. Din moment ce, pentru el, toţi cei ce veneau spre a fi botezaţi erau in postura unor prozeliţi, trebuia să ceară o pocăinţă prealabilă. Dar nu avem niciun motiv să credem că Ioan ii oprea pe copiii care au fost aduşi la Iordan de părinţii care făceau această penitenţă pentru a fi primiţi in comuniunea mesianică.

O altă situaţie referitoare la botezul iudaic al prozeliţilor ar putea să apară atunci când copiii sunt născuţi după convertire şi după botezul părinţilor lor. Această situaţie a apărut şi în cazul Botezul Bisericii primare – şi am văzut că Sfântul Apostol Pavel, în I Cor. 7. 14, urmează aici doctrina şi practica iudaică (conform căreia copiii prozeliţilor sunt consideraţi ca fiind deja curaţi şi sunt ‘scutiţi’ de botez, deşi în cazul lor trebuia să urmeze şi tăierea-împrejur).

Acest inţeles dezvăluie punctul in care Botezul creştin incepe cu adevărat să fie implinirea circumciziei: faptul că primul poate fi (şi este) administrat femeilor. Principiul antic potrivit căruia numai bărbaţii sunt “cetăţeni cu drepturi depline” este depăşit deja şi in botezul prozeliţilor. Dacă şi femeilor provenite dintre neamuri le este permis botezul iudaic al prozeliţilor, inseamnă că acesta era, pentru femeile respective însăşi încorporarea in comunitatea iudaică, în poporul ales. Iar din moment ce Botezul în Hristos inlocuia şi implinea nu numai botezul prozeliţilor ci şi circumcizia (ca act de primire) orice diferenţă dintre bărbat şi femeie este suprimată in el. (Gal. 3. 28)

  • Botez şi credinţă

E necesar să facem acum următoarea distincţie: ce rol joacă credinţa candidatului inainte, in timpul şi după Botez?

Un text relevant in această problemă, I Cor. 10. 1 ş.u, face o atentă distincţie intre ceea ce se intamplă in decursul salvării poporului lui Israel la trecerea Mării Roşii – prototipul Botezului – şi ceea ce se intamplă după acest acest eveniment, şi anume, reacţia negativă a majorităţii oamenilor la acest Botez şi consecinţele sale extraordinare. E necesar să inidcăm autoritatea ce stă la baza aceastei distincţii; iar pentru aceasta trebuie să cităm in continuare capitolul 6 din Epistola Sfantului Apostol Pavel către Romani, care se află, pe bună dreptate, in prim-planul dezbaterilor moderne pe această temă. Invăţătura importantă despre Botez din Rom. 6. 1ş.u nu se referă la cei care incă nu sunt botezaţi. Nu este un catehism pentru botez, ci conţine mai degrabă indicaţii ulterioare oferite celor deja botezati referitoare la cele ce s-au intamplat cu ei in Botez: “Aşa şi voi, socotiţi-vă că morţi îi sunteţi păcatului, dar vii lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6. 11). In consecinţă, această conştientizare a ceea ce se intamplă la Botez, inţelegerea şi credinţa prealabilă nu fac parte din primul act al evenimentului baptismal, ci doar din faza ulterioară – chiar şi în cazul Botezului adulţilor. Chiar dacă singura intenţie a Apostolului este a reaminti cititorilor săi ceea ce le fusese deja impărtăşit inainte de Botez, faptul că el se referă la persoane botezate şi vorbeşte despre Botezul lor ca despre un eveniment trecut, in care ei au fost pur şi simplu subiect pasiv, rămane adevărat.

Prototipul Botezului, trecerea Mării Roşii din I Cor. 10. 1 ş.u, este menţionat de Pavel doar pentru a arăta că, în primul act, Dumnezeu este cel care lucrează, iar in al doilea omul trebuie să răspundă. Întreaga chestiune a legăturii acestui eveniment cu Botezul este faptul că după el – cu adevărat şi strict temporal după aceea – trebuie să urmeze în mod necesar răspunsul omului la darul lui Dumnezeu. Şi acest lucru e necesar chiar şi atunci cand credinta a fost deja prezentă inainte de Botez.

  • CONCLUZII

În Noul Testament este cu siguranţă atestat faptul că Botezul creştin este administrat evreilor şi păganilor adulţi, care se coverteau la creştinism. Dovada unui Botez al copiilor este doar indirectă, demonstrabilă din anumite indicaţii pe care le avem in acest sens. Pe de altă parte, Botezul copiilor este congruent, in fiecare detaliu, cu invăţătura Noului Testament despre Botez. Şi anume:

1)Hristos, prin moartea şi invierea Sa, săvarşeşte pentru toţi oamenii şi independent de voinţa lor un botez general;

2)Dumnezeu permite persoanei botezate, prin incorporarea in Trupul lui Hristos, să fie părtaşă la acest eveniment al mantuirii care a avut loc o dată pentru totdeauna;

3)in acest sens, credinţa (ca răspuns la acest har) este decisivă;

4)Botezul, in esenţa sa, este implinirea circumciziei şi a botezului prozeliţilor

Din aceste considerente finale, desprindem concluzia că atat Botezul adulţilor, cat şi cel al copiilor trebuie să fie considerate la fel de scripturistice.

* fragmente din lucrarea lui Oscar Cullmann, “Baptism in the New Testament”.

Posted in Botez | Comments Off

Originea Crăciunului: De ce sărbătorim Naşterea Domnului în 25 Decembrie? – O perspectivă ortodoxă

Crede şi nu cerceta?

Expresia “Crede şi nu cerceta!” este o parafrază nefericită (care nu îşi are originea, nici locul în Biserică) a unui cuvânt pe care Iisus l-a rostit înaintea Apostolului Toma, atunci când acesta din urmă s-a îndoit de realitatea existenţei Sale şi a vrut să atingă coasta străpunsă a Mântuitorului Înviat. “Fericit eşti, Toma. Deoarece ai văzut, ai crezut. Dar mai fericiţi sunt aceia care, cu toate că nu au văzut, totuşi au crezut” (Ioan 20, 29).

Cei mai mulţi dintre noi am primit în copilărie câteva ‘adevăruri’ legate de credinţă – fie de la părinţi, învăţători, apropiaţi sau mediul social în care trăim – iar acest minimum de credinţă a fost păstrată ca un fel de comoară. Ne-am dezvoltat în multe direcţii, dar conştiinţa noastră despre ‘lumea nevăzută’ şi despre certitudinea ei nu a mai crescut odată cu noi. Şi a venit un moment în viaţă când copilul din noi – copilaşul de opt anişori, care a acumulat toată credinţa de care a fost capabil la acea vârstă şi care şi-a format o anumită viziune asupra lumii, care este desigur copilărească – s-a confruntat, în interiorul său, cu un adversar: „Prostii! Doar nu crezi în astfel de lucruri!”. Şi a început o polemică ce a sfârşit prin capitularea ‘credinţei’ – pentru simplul fapt că a fost o dispută dintre un copilaş cu o inimă curată şi o gândire necomplicată împotriva cuiva care pune problema la un alt nivel de înţelegere, la un alt nivel de percepţie a lumii.

La vârsta de opt ani, lumea poate fi crezută pe cuvânt. La optsprezece sau la treizeci, nu. De aceea, răspunsurile cele mai convingătoare se nasc în urma unor ‘crize spirituale’ pe măsură.

Edificul credinţei, sau al perspectivei creştin-ortodoxe asupra lumii, se construieşte cu mari eforturi şi se cimentează mereu prin studiu şi rugăciune, iar uneori i se testează rezistenţa chiar şi prin îndoială.

Sărbătoarea Naşterii Domnului – un plagiat?

Probabil că la întrebarea enunţată în titlu, marea noastră majoritate nu ne-am gândit niciodată, nu am căutat răspuns sau am primit indicaţii eronate. Printre acestea din urmă, cele mai uzitate două idei care pun la îndoială însăşi legitimitatea sărbătoririi Naşterii Domnului pe 25 Decembrie sunt următoarele:

- “Data de 25 Decembrie a fost aleasă premeditat de către Biserică pentru a imprima o tentă creştină anumitor sărbători păgâne, dedicate anumitor zeităţi (Dies Solis Invicti Nati) sau celebrări ocazionate de apropierea Solstiţiului de Iarnă”. Această idee a fost proclamată pentru prima dată în mediul protestant german, la începutul secolului al XVIII-lea şi se vroia înca o dovadă a faptului că Biserica a suferit multe modificări negative de-alungul secolelor, creştinismul pur apostolic fiind înlocuit – în opinia autorilor acestei teorii – cu un creştinism ‘păgânizat’, care a copiat anumite moduri de manifestare ale Elenismului.

Însă ideea existenţei unei sărbători pre-creştine pe data de 25 Decembrie, căreia Biserica i-ar fi modificat doar conţinutul, este foarte greu de demonstrat. Nu există suficiente dovezi istorice în acest sens. Expresia “soarele dreptăţii” – pe care o găsim în operele scriitorilor creştini din antichitate, dar şi în imnele sau slujbele Bisericii Ortodoxe din ziua de Crăciun, nu au absolut nicio legătură cu Sol Invictus, ci sunt o reverberaţie a unei  sintagme mesianice pe care o găsim în Vechiul Testament la Profetul Maleahi (capitolul 4, versetul 2).

- “Mântuitorul Iisus Hristos nu putea să se fi născut iarna, iar acest lucru rezultă chiar din paginile Noului Testament” afirmă o altă concepţie, care atrage atenţia asupra faptului că păstorii-martori ai evenimentului minunat din Betleem (Luca, capitolul 2) se aflau în acel moment cu turmele la păşunat, lucru imposibil dacă plasăm acţiunea în anotimpul rece.

Dar din tradiţia ebraică (Mishnah) aflăm că aceşti oameni nu erau păstori obişnuiţi, ci îndeplineau un fel de obligaţie ritualică, iar turmele de oi erau destinate sacrificării în Templul din Ierusalim şi se aflau acolo în tot timpul anului – chiar şi iarna – având în vedere climatul blând al Ţării Sfinte. Mai mult, în aceeaşi tradiţie rabinică găsim interdicţia de a păstori oile în alt spaţiu decât cel al pustiei, apropierea de Betleem explicându-se in acest caz doar prin natura specială a acestor turme destinate oficiului de la Templu.

De când sărbătorim Crăciunul pe 25 Decembrie?

Este adevărat faptul că la inceputurile istoriei ei, Biserica nu a celebrat în mod unitar Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Spre exemplu, crestinismul răsăritean sărbătorea pe data de 6 Ianuarie “Epifania” (sau Arătarea lui Dumnezeu în lume) – zi în care se amintea atât de Naşterea lui Iisus Hristos, de Adorarea Magilor, de Botezul lui Iisus şi de miracolul pe care Hristos îl savârşeşte la nunta din Cana Galileii. Aceasta, în timp ce Apusul creştin observa Naşterea Domnului (Crăciunul) pe data de 25 Decembrie.

Chiar dacă au durat aproximativ 400 de ani pâna la generalizarea sărbătoririi Naşterii Domnului pe data de 25 Decembrie în întreaga lume creştină, reflecţiile teologice legate de această dată nu au lipsit în operele scriitorilor creştini. Şi ele coboară până în secolele al II-lea şi al III-lea prin Teofil al Antiohiei sau Hypolit al Romei.

De ce 25 Decembrie?

Descoperite cu câteva decenii în urmă, “Manuscrisele de la Marea Moartă”, incluzand cele mai vechi manuscrise biblice existente, care oferă o perspectivă importantă asupra societăţii iudaice din Ţara lui Israel, din timpul Perioadei celui de-al Doilea Templu, asupra momentului naşterii creştinismului şi al iudaismului rabinic, sunt foarte importante şi în rezolvarea ecuaţiei stabilirii datei Crăciunului.

Pe baza acestor pergamente şi a câtorva fragmente din Vechiul Testament (1 Paralipomena/Cronici 24, 7-18), s-a reuşit reconstituirea sistemului recurent sacerdotal de slujire la Templul din Ierusalim în vremea Noului Testament. Astfel, se ştie cu certitudine că preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezatorul (Luca 1, 5 ) îi revenea să slujească la Templul în perioada cuprinsă între a 24-a şi a 30-a zi a lunii a opta din calendarul ebraic (corespondenta lunii Septembrie din calendarul nostru) .

Ţinând cont de cele de mai sus şi parcurgând primele capitole din Evanghelia după Luca, vom constata, privind un calendar al Bisericii Ortodoxe, că ea a păstrat şi transmis cu acurateţe aceste date istorice importante pentru primele generaţii de creştini. Astfel:

- La sfârşitul lunii Septembrie:    Zaharia şi-a îndeplinit slujirea preoţească la Templul din Ierusalim (Luca 1, 8 ) potrivit timpului în care îi era ‘rânduit’ să slujească. Apoi, soţia sa, Elisabeta, a rămas însarcinată (Biserica Ortodoxă sărbătoreşte zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul pe 23 Septembrie) după cum i-a vestit Îngerul (Luca 1, 24) ascunzand acest lucru timp de 5 luni.

- 25 Martie, Sărbătoarea Buneivestiri:   In a şasea lună a sarcinii Elisabetei (Luca 1:26), Arhanghelul Gabriel binevesteşte Fecioarei Maria că va avea un fiu.

- 24 Iunie, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul: La trei luni după Bunavestire, se naşte Sfântul Ioan.

- 25 Decembrie:   La nouă luni după Bunavestire, se naşte în Betleemul Iudeii Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Naşterea lui Iisus Hristos în sufletele noastre

Vedem aşadar că stabilirea datei Crăciunului este o problemă alei cărei rădăcini coboară mai degrabă în Sfânta Scriptură decât în mitologia pre-creştină. Este important, desigur, fundamentul istoric al oricărei sărbători, însă cu mult mai profundă este semnificaţia ei duhovnicească.

În Biserica Ortodoxă, celebrăm naşterea, minunile, moartea şi învierea lui Iisus Hristos în fiecare Sfântă Liturghie. Dar pentru ca evenimentul istoric unic petrecut acum două mii de ani să ne marcheze şi pe noi, este imperativ necesar un lucru: Iisus Hristos să se mai nască odată. Insă de această dată  şi în inimile noastre

  • Bibliografie selectivă

http://www.fisheaters.com/customschristmasnotes.html

http://www.orthodox-christianity.com/2010/12/calculating-christmas-the-truth-about-dec-25/

http://en.wikipedia.org/wiki/Sol_invictus

http://christianity.about.com/od/christmas/f/christmashistor.htm

Posted in Credința noastră | Comments Off

Crăciun românesc la biserica ortodoxă din Borås – 26 decembrie 2012

Posted in Anunţuri importante ! | Comments Off