Calendar 2017 – Sfinţii ocrotitori

Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail (8 noiembrie)*


Sfântul Arhanghel Mihail


Sfântul Arhanghel Mihail este unul din cei mai cinstiţi dintre Îngeri şi din ceata netrupeştilor puteri; el este numit Arhistrateg sau Mare Voievod, conducător al Puterilor cereşti. Conform Sfintei Scripturi şi Tradiţiei, el a mijocit de multe ori pentru oameni şi rămâne pe mai departe Apărătorul Credinţei. Sfântul Arhanghel Mihail este cel mai adesea invocat pentru a păzi ţara de invazii inamice şi de războiul civil, precum şi pentru obţinerea biruinţei asupra duşmanilor pe câmpul de luptă. Ziua lui de cinstire principală este 8 noiembrie, Soborul sau Sinaxa Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi al tuturor netrupeştilor puteri cereşti; în ziua de 6 septembrie se face pomenirea unei minuni înfăptuite de Sfântul Arhanghel în Colose.

Numele de Mihail înseamă “Acela care este ca Dumnezeu” sau “Cine este cel care e ca Dumnezeu?”

Mihail apare pentru prima dată în Vechiul Testament, în povestirea căderii Ierihonului din Cartea lui Iosua. Deşi numele lui Mihail nu este menţionat explicit în text, este scris acolo că Iosua “a căutat cu ochii săi şi iată stătea înaintea lui un om; acela avea în mână o sabie goală.” Atunci când Iosua, încă neînțelegând despre cine este vorba, îl întreabă pe Arhanghel de care parte este în luptă, acesta îi răspunde “Eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi am venit acum!” (Iosua Navi 5, 13-14).

În cartea lui Daniel, Mihail apare mai întâi pentru a-l ajuta pe Arhanghelul Gavriil să îi înfrângă pe perşi (Daniel 10, 13). Într-o vedenie de mai târziu, lui Daniel i se descoperă că “în vremea aceea [la sfârşitul veacurilor] se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (Daniel 12, 1) 1 . Astfel, Mihail joacă importantul rol de protector al lui Israel şi mai târziu al poporului său ales, Biserica.

Sfinţii Părinţi îi mai atribuie lui Mihail următoarele: În timpul Exodului israeliţilor din Egipt, el este cel care a mers înaintea lor în chipul unui stâlp de nor în timpul zilei şi al unui stâlp de foc în timpul nopţii; puterea Marii Căpetenii a lui Dumnezeu s-a manifestat şi în anihilarea a 185.000 de soldaţi ai împăratului asirian Senaherib (IV/II Regi 19, 35); tot el a luat parte la bătaia administrată în chip de corecţie necredincioasei căpetenii (H)Eliodor (II Macabei 3, 24-26); el i-a păzit şi pe Sfinții Trei Tineri Anania, Azaria şi Misail, când au fost aruncați în cuptorul de foc pentru că refuzaseră să se închine unui idol (Daniel 3, 23-28). Din porunca lui Dumnezeu, Marele Voievod Mihail l-a dus pe profetul Habacuc (2 decembrie) din Iudeea în Babilon pentru a-i aduce lui Daniel hrană în groapa cu lei (Istoria omorârii balaurului 1, 40-46 Arhanghelul Mihail este cel care s-a certat cu diavolul pentru trupul profetului Moise (Iuda 1, 9).

În vremurile Noului Testament, Sfântul Arhanghel Mihail şi-a arătat puterea atunci când a salvat un tânăr, aruncat de tâlhari în mare cu o piatră agăţată de gât, pe ţărmurile Muntelui Athos. Povestirea se găseşte în Patericul atonit şi în Viața Sfântului Neofit de Dochiariu (9 noiembrie).

Dar poate cea mai cunoscută minune a sa este salvarea bisericii din Colose. Mai mulți păgâni au încercat să distrugă această biserică prin schimbarea cursului a două râuri astfel încât aceasta să die luată de ape. Dar Sfântul Arhanghel a apărut în mijlocul apelor si, purtând o Cruce, a făcut ca râurile să se oprească înainte să ajungă pe pământul pe care stătea biserica, intrând în pământ. Se crede că izvorul care a apărut acolo după ce s-a petrecut această minune are puteri tămăduitoare.

Numele Sfântului Arhanghel Mihail e asociat şi altor vindecări, dar el este mai cunoscut pentru rolul său de căpetenie a Bisericii militante. Se crede că i-a apărut împăratului Constantin cel Mare (m. 337) la Constantinopol, că a intervenit în mai multe bătălii și că a apărut, cu sabia în mână, stând pe mausoleul lui Hadrian, probabil ca răspuns la rugăciunile Papei Grigorie I cel Mare (590-604), pentru a pune capăt unei epidemii ce cuprinsese Roma.

Sfântul Arhanghel Gavriil


Sfântul Arhanghel Gavriil (sau Gabriel) a fost numit voievod (conducător) al oștirilor ceresti; numele lui este asociat cu multe întâmplări din Sfânta Scriptură, și mai ales cu vestirea către Maica Domnului a zămislirii Domnului Iisus Hristos. Astfel, rolul său cel mai important a fost considerat cel de vestitor al mântuirii oamenilor. Biserica ține Soborul Sf. Arhanghel Gavriil pe 26 martie, în ziua următoare Bunei Vestiri, și iarăși pe 13 iulie; de asemeni, este sărbătorit împreună cu ceilalți Arhangheli pe 8 noiembrie.

Numele de Gavriil provine din ebraică, însemnând “Omul lui Dumnezeu”. O altă traducere ar fi “Dumnezeu este puternic”. Proloagele de la Ohrida îl expliciteaza astfel: “Omul-Dumnezeu. Sfinţii Părinţi, când vorbesc despre Buna Vestire, spun că un arhanghel cu acest nume a fost trimis pentru a arăta cine și cum avea să fie Acela care trebuia să se nască din Cea Preacurată. Astfel, Acesta va fi Omul-Dumnezeu, Dumnezeu tare și puternic”.

Gavriil și Mihail sunt arhanghelii care apar cel mai mult în Sfânta Scriptură, deși s-ar putea spune că rolul celui dintâi este prezentat mai pe larg. În Vechiul Testament, este menționat cu numele lui doar în două viziuni ale profetului Daniel (a se vedea Daniel 8 și 9). Aici, el îi arată lui Daniel viitorul lui Israel. De asemenea, Sfânta Tradiţie ne arată că Gavriil este cel care l-a inspirat pe profetul Moise să scrie Cartea Facerii sau chiar întregul Pentateuh. Literatura rabinică târzie afirmă că tot el a fost îngerul care l-a învățat pe Iosif cele șaptezeci de limbi pe care trebuia să le cunoască pentru a putea guverna Egiptul, dar aceasta nu face parte din textul propriu-zis al Cărții Facerii.

Motivul pentru care Gavriil este atât de mult cinstit în tradiția Bisericii este însă rolul pe care l-a avut la Buna Vestire și cu alte ocazii în Noul Testament, conform Tradiției (deși numele său nu apare explicit în text). Astfel, în Luca 1, Gavriil îi apare mai întâi lui Zaharia, tatăl Înaintemergătorului Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul. Zaharia refuză mai întâi să creadă că el și soața lui stearpă, Elisabeta vor avea un copil la vârsta lor înaintată. Atunci, îngerul îi spune: “Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea” (Luca 1, 19). Apoi îl pedepsește pe Zaharia să rămână mut până la nașterea copilului, pentru necredința lui.

Adesea, se consideră că tot Gavriil a fost îngerul care a vestit nașterea Maicii Domnului părinților Ei, Ioachim şi Ana și cel care i-a apărut în vis Dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei, spunându-i că sarcina Mariei era într-adevăr minunată și că trebuia să o ocrotească și să aibă grijă de Ea si de Prunc. Astfel, el a fost personajul-cheie în vestirea către omenire a Întrupării Domnului Iisus Hristos. Tot el va fi cel care va vesti A doua Venire a Domnului, suflând într-o trâmbiță.

În sfârșit, Gavriil a fost de față la Patimile și la Învierea Domnului. Se consideră că el era misteriosul “tânăr îmbrăcat doar cu o fâșie de pânză… care îl urma pe Iisus” (Marcu 14, 51-52). Tot Gavriil a fost cel care a vestit Învierea Domnului Femeilor Mironosiţe, la mormânt.

Sfântul Arhanghel Rafail

Sfântul Arhanghel Rafail (Rafael) este un înger care are în grija vindecarea Pământului și a locuitorilor lui. Este vindecătorul celor bolnavi, călăuzitorul tainic al celor ce călătoresc cu treburi și cu griji, precum și ocrotitorul nunții și al dragostei conjugale.

Cartea lui Tobit arată istoria a două familii israelite, a lui Tobit şi a lui Raguel, deportate în Asiria. Acolo, în robie fiind, cele două familii încearcau să respecte Legea lui Dumnezeu. Multe greutăţi le amărau însă viața. În familia lui Raguel, fiica sa, Sara, era greu încercată de un demon. De şapte ori s-a căsătorit şi tot de atâtea ori, în noaptea nunţii, demonul i-a ucis soţul. Pe de altă parte, nici în familia lui Tobit lucrurile nu stăteau mai bine. Tobit era orb şi sleit de puteri şi îşi simțea sfârşitul aproape. Într-o zi, bătrânul Tobit l-a trimis pe fiul său, Tobia, împreună cu un alt tânăr, pe nume Azaria, la Media, pentru a recupera zece talanţi de arginţi, atât de trebuincioși pentru vremurile grele pe care le trăiau. Pe tot parcursul călătoriei, Tobia a ascultat întocmai sfaturile tovarășului său de drum. Astfel a izbutit să o scape de sub stăpânirea demonului pe Sara, cea care apoi i-a și devenit soţie. A recuperat cu bine cei zece talanți de argint. Și, întorcându-se acasă, sfătuit de tânărul Azaria, a găsit și leacul de a ridica albeața din ochii tatălui său.

Când bătrânul Tobit a vrut să-l răsplătească pe Azaria pentru osteneală, acesta și-a arătat adevărata sa înfățișare. Era Sfântul Arhanghel Rafail. Apoi a grăit: “Eu sunt Rafail, unul din cei șapte Sfinți Îngeri, care ridică rugăciunile sfinților și le înalță înaintea slavei lui Dumnezeu.” Și mare teamă i-a cuprins pe Tobit și fiul său, Tobia, văzându-i măreția. Dar Sfântul Arhanghel Rafail le-a alungat sperietura, vorbindu-le cu blândețe: “Nu vă temeți! Pace veți avea! Căci eu n-am venit de voia mea, ci după voia lui Dumnezeu, de aceea să-L și binecuvântați în veac. Așadar, preaslăviți pe Dumnezeu, căci eu mă înalț acum la El, și scrieți într-o carte toate cele ce s-au săvârșit”. Și apoi Sfântul Arhanghel Rafail s-a făcut nevăzut.

* sursa: OrthodoxWiki

Sfinţii Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici (24 aprilie)*

Viaţa Sfântului Ierarh Ilie Iorest

Între mitropoliţii de vrednică pomenire ai Transilvaniei de altă dată se numără la loc de cinste şi Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest, care a păstorit la Alba Iulia între anii 1640-1643. Venea în acest scaun după unii mari mitropoliţi, fiind urmat apoi de şi mai vrednicii ierarhi Simion Ştefan (cel care va tipări prima ediţie integrală a Noului Testament în româneşte, în 1648) şi Sfântul Sava Brancovici.

De numele mitropolitului Iorest – ca şi de acela al lui Sava – se leagă acţiunea energică de apărare a Ortodoxiei româneşti din Transilvania, în faţa încercărilor de calvinizare şi de înstrăinare de neam a românilor, pornite de principii şi de superintendenţii calvini de atunci.

Viaţa Sfântului Ilie Iorest poate fi reconstituită numai pe baza câtorva izvoare documentare, într-atât de tulburată i-a fost activitatea. Este vorba de următoarele mărturii: două însemnări pe manuscrise slavone de la mănăstirea Putna, o scrisoare a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau ţarului Rusiei, şi câteva ştiri ale unor cronicari transilvăneni. Din scrisoarea către ţarul Mihail Feodorovici Romanov, cu data de 2 iunie 1645, aflăm că „acest arhiereu cu numele Iorest este născut în părţile ţării ungureşti, dar din copilărie a fost dat la învăţătură şi instruit în ţara noastră, a Moldovei, în mănăstirea Putna, şi în aceeaşi mănăstire a fost călugărit, iar după un timp oarecare, ridicat la treapta preoţiei”. Reiese că Iorest era un transilvănean, probabil din părţile învecinate cu Moldova, sau din Maramureş, aşezat de tânăr în ctitoria lui Ştefan cel Mare, unde au vieţuit, în curgerea veacurilor, aţâţia călugări transilvăneni. După ce a învăţat carte şi rânduielile bisericeşti, a fost tuns în monahism, primind numele de Iorest, iar după un timp a fost hirotonit preot, adică ieromonah. Actul hirotoniei sale a putut fi săvârşit, fie de mitropolitul cărturar Anastasie Crimca, acela care păstorea pe atunci în scaunul de la Suceava (c. 1607-1629), fie de fostul episcop Efrem al Rădăuţilor, retras din scaun şi aşezat la mănăstirea Moldoviţa, nu departe de Putna, fie de urmaşul său la Rădăuţi, episcopul Evloghie (1623-1627). Pe ultima filă a unei Psaltiri slavone în manuscris, din veacurile XV-XVI, aflată la Putna, apare şi semnătura: „ieromonah Iorest, vlet 7133 (=1625), noiembrie, 8”. Presupunem că aparţinea viitorului mitropolit. Fiind ieromonah în 1625, iar mitropolit în 1640, socotim că s-ai născut prin 1600, deci tocmai în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, care înfăptuise prima unire politică a celor trei ţări româneşti.

În 1637, un preot, Manoil din Suceava, termina de copiat o lucrare a cunoscutului aghiograf bizantin, Simion Metafrastul (sec. X), în slavoneşte, început, sub îndrumarea mitropolitului Anastasie Crimca şi continuată sub aceea a „ieromonahului Iorest, egumen”, după cum aflăm dintr-o însemnare pe manuscrisul respectiv (azi în Biblioteca Saltâcov – Scedrin din Leningrad). Probabil este viitorul mitropolit, ajuns între timp egumen al ctitoriei şi necropolei lui Ştefan cel Mare; înseamnă că era un călugăr cu alese preocupări cărturăreşti, care va fi avut şi legături cu şcoala miniaturistică de la mănăstirea Dragomirna, îndrumată de mitropolitul Anastasie Crimca.

La 3 septembrie 1640 a trecut la cele veşnice mitropolitul Ghenadie al II-lea al Transilvaniei. Chiar a doua zi, superintendentul confesiunii calvine din Transilvania, Ştefan Katona Geleji, îl informa pe principele Gheorghe Rakoczy I despre decesul mitropolitului, făcând recomandări şi cu privire la condiţiile care ar trebui impuse succesorului său. Dintr-o scrisoare a aceluiaşi superintendent către principe, reiese că au fost recomandaţi trei candidaţi pentru scaunul mitropolitan vacant: Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora, care tipărise acolo mai multe cărţi în slavoneşte şi în româneşte – susţinut de Matei Basarab -, protopopul din Haţeg, susţinut şi dorit de preoţi, precum şi „un moldovean”, recomandat de Vasile Lupu, care nu era altul decât ieromonahul Iorest.

Din corespondenţa ulterioară a lui Geleji cu principele rezultă că n-a găsit nici un candidat pentru ocuparea scaunului mitropolitan din Alba Iulia, care să fie dispus „să-şi schimbe religia din temelie (in fundamentibus)”, recomandându-i să se lucreze progresiv şi cu prudenţă pentru calvinizarea românilor. În sfârşit, printr-o altă scrisoare, cu data de 8 octombrie 1640, superintendentul îşi exprima nemulţumirea că principele Gheorghe Rakoczy -, cedând stăruinţelor lui Vasile Lupu -, a recunoscut ca mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania „un moldovean”, adică pe Ilie Iorest.

Potrivit tradiţiei, noul mitropolit a fost hirotonit la Târgovişte, în catedrala ctitorită de Neagoe Basarab, de către mitropolitul Teofil care păstorea atunci. Din soborul Sfintei Liturghii vor fi făcut parte sufraganii săi, Ignatie Sârbul de la Râmnic şi Ştefan de la Buzău, ori unii arhierei greci veniţi în Ţara Românească după ajutoare. Fără îndoială că Matei Basarab va fi oferit noului ierarh felurite daruri, aşa cum au primit toţi ceilalţi mitropoliţi ai Transilvaniei. De altfel, se cunosc şi alte danii ale lui Matei Basarab făcute unor biserici româneşti din Transilvania, el fiind şi ctitorul bisericii din Turnu Roşu, lângă Sibiu.

Probabil, cu ocazia recunoaşterii sale în scaun de către principele Gheorghe Rakoczy I, i se vor fi impus unele restricţii – în vederea calvinizării Bisericii româneşti -, aşa cum s-a întâmplat cu toţi mitropoliţii ortodocşi ai Transilvaniei, pe care el nu le-a respectat, cum vom constata în cele ce urmează.

Se cunosc puţine lucruri din activitatea lui ca mitropolit. În 1641 a apărut la Alba Iulia Evanghelia cu învăţătură, dată la tipar încă din timpul înaintaşului său, Ghenadie, fiind terminată, după cum se preciza în prefaţă, în timpul lui „Iorist archimitropolit”. Cartea era o retipărire – aproape pagină cu pagină – a Evangheliei cu învăţătură, tradusă din slavoneşte de preoţii Iane şi Mihai de la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului şi tipărită de diaconul Coresi, la Braşov, în 1580-1581.

În tot cursul păstoririi, a făcut vizite canonice în eparhia sa – care cuprindea întreagă Transilvania – spre a cunoaşte la faţa locului protopopii şi preoţii, bisericile şi mănăstirile, starea religios-morală a credincioşilor, învăţătura şi starea materială a clerului. De pildă, la începutul lunii iulie 1641, era în părţile Făgăraşului, iar peste câteva zile era la Braşov. Potrivit vechiului obicei, va fi convocat, la Alba Iulia, o dată sau de două ori pe an, „soborul mare” al eparhiei, format din protopopi şi din unii preoţi, care va fi luat felurite măsuri de interes general bisericesc. De asemenea a făcut hirotonii de preoţi pentru parohiile eparhiei sale.

Păstoria Vlădicii Iorest ia Alba Iulia n-a fost de lungă durată, căci în februarie 1643 a fost înlăturat în chip brutal din scaun, prin uneltirile cârmuiturilor calvini ai Transilvaniei de atunci. Cauza principală trebuie să o căutăm în aceea că n-a îndeplinit nici una din îndatoririle care i-au fost impuse la numire, ci a rămas statornic în credinţa ortodoxă, împreună cu păstoriţii săi. Presupunem că se va fi împotrivit şi presiunilor, exercitate asupra sa de către superintendentul calvin, de a difuza printre preoţii şi credincioşii săi cunoscutul Catehism calvinesc, redactat în româneşte şi tipărit în 1642, căruia îi va da Varlaam al Moldovei cunoscutul Răspuns din 1645. Vlădica Iorest a fost întărit în convingerile sale ortodoxe şi îndrumat să reziste în faţa tuturor presiunilor nu numai de formaţia sa ortodoxă dobândită la Putna, ci şi de sinodul întrunit la Iaşi, în septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă al Kievului. Vreun călugăr de la Putna va fi fost trimis la Alba-Iulia, ca să-l informeze despre cele discutate la Iaşi, de reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii kieviene şi al Bisericii din Moldova. Este sigur că la înlăturarea mitropolitului Iorest din scaun au stat şi raţiuni de ordin politic, determinate de înăsprirea relaţiilor dintre Gheorghe Rakoczy şi Vasile Lupu, care îl recomandase la ocuparea scaunului mitropolitan.

Acuzaţiile care se aduceau neînfricatului apărător al dreptei-credinţe le cunoaştem din scrisoarea ierarhilor moldoveni, cu data de 2 iunie 1645, prin care recomandau ţarului Rusiei pe Ilie Iorest. „Pe urma – precizau ei – dacă au trecut trei ani, a îndemnat diavolul, care urăşte cele bune, pe popa cel mare al craiului cu numele Gheorghe Ciulai, care este. în erezia luterană în care sunt şi craiul şi toţi ungurii, şi l-au defăimat pe acest Iorest, arhiereul creştinilor români, la craiul Rakoczy Gheorghe şi au adus mărturii mincinoase şi i-au făcut mare nedreptate şi i-au luat tot ce avea, l-au legat şi l-au închis în temniţă nouă luni şi a suferit în surghiun şi împreună cu el mulţi preoţi creştini, nu pentru altă vină decât pentru credinţa creştină, voind să-i convertească la luteranism. Şi pentru că nu aveau ce să-i facă, văzând că ţine tare şi neclintit la credinţa sa, însuşi craiul Rakoczy i-a dat, – cu garanţia a 24 de chezaşi -, 1000 de taleri, ca să-i restituie degrabă în vistieria crăiască şi l-a liberat, ca să adune şi să plătească pentru acei chezaşi. De aici, a venit în mănăstirea sa, la Putna…”.

Adevăratele motive ale alungării sale din scaun reies şi din spusele tradiţiei, consemnate mai târziu în opere scrise. De pildă, Samuil Micu, în lucrarea sa: Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, scria că Ilie Iorest „au fost pârât ca cum ar fi om cu viaţă necuviincioasă şi scandalos, pentru care lucru, din po-runca lui Racoţi, domnul Ardealului, la Bălgrad (Alba-Iulia, n.n.) în consistoriu au fost judecat şi lăpădat din episcopie şi dat în mâni mireneşti să se pedepsească. Alţii zic că pentru împotrivirea păstoricească cu care s-au pus împotriva eresului calvinesc şi nu au voit a primi împărtăşirea lui, la carea domnul ţării îl silea, au fost lăpădat din episcopie şi ca să nu vază că pentru credinţă pătimeşte, i-au scornit nume rău şi i-au făcut pâră mincinoasă”. Iar Gheorghe Şincai, comentând diploma de recunoaştere în scaun a lui Simion Ştefan, în care Ilie Iorest era prezentat ca om cu viaţă imorală, scria: „Vezi cum se meşteşugea calvinii să tragă la credinţa şi legea lor pe bieţii români din Ardeal! Drept aceia, lesne poţi crede că pe mitropolitul Bălgradului Elia Iorest… nu pentru bârfele ce se scriu în diplomatul acesta s-au lepădat din vlădicie, ci pentru că n-au primit Catehismul (calvinesc, n.n.)”.

Însuşi istoricul unit Augustin Bunea, care prezintă tendenţios chipul mitropolitului Iorest, era nevoit să recunoască faptul ca principele calvin Gheorghe Rakoczy I nu putea să-l pedepsească pentru convingerile sale religioase, adică pentru credinţa sa ortodoxă, întrucât prin cunoscutele legiuiri medievale transilvănene Approbatae Constitutiones era oprită asuprirea religioasă şi trecerea forţată la altă confesiune, pe când imoralitatea putea fi pedepsită şi de autoritatea civilă, fie cu moartea, în cazul celor căsătoriţi, fie cu amendă în bani şi bătaie, în cazul celor necăsătoriţi. Deci, trebuia găsit un temei legal care să justifice scoaterea mitropolitului din scaun. O îndepărtare pentru credinţa sa ortodoxă ar fi provocat nemulţumirea celor doi domni din Ţara Românească şi Moldova, Matei Basarab şi Vasile Lupu, cu care Gheorghe Rakoczy avea tot interesul să păstreze relaţii de bună vecinătate. Chiar şi faptul că a primit 1000 de taleri din partea lui Rakoczy – sumă enormă pentru acest timp – ca să-şi răscumpere cei 24 de garanţi, trebuie interpretat ca o tactică a aceluia de a fi considerat de vecinii săi ortodocşi ca un principe tolerant în probleme religioase. În afară de aceasta, din diploma de confirmare a lui Simion Ştefan ca mitropolit, din 10 octombrie 1643, reiese că Iorest a fost judecat de un „săbor mare, de toţi protopopii şi preoţii româneşti de legile grecească şi sârbească (ortodoxă, n.n.)”. Desigur, cârmuitorii calvini nu puteau lua singuri hotărâri împotriva lui, pentru ca să nu supere pe cei doi domnitori români; din această pricină, i-au înscenat un proces, în care au apărut ca acuzatori şi judecători proprii săi protopopi, desigur din aceia care erau interesaţi sub raport material în acţiunea prozelitistă calvină. N-ar fi exclus ca între judecătorii lui să fi apărut şi mireni calvini, cum se va întâmpla peste patru decenii, în procesul înscenat mitropolitului Sava Brancovici.

Înlăturat din demnitatea arhierească, Iorest a fost aruncat în închisoare, unde a pătimit timp de nouă luni, împreună cu „mulţi preoţi creştini”, între care vor fi fost şi călugări de la catedrala mitropolitană, care s-au opus acţiunii de calvinizare a românilor. Din moment ce a stat nouă luni închis, înseamnă că a fost eliberat prin noiembrie 1643. După aceea a plecat la Putna, aşa cum aflăm din scrisoarea ierarhilor moldoveni către ţarul Rusiei. Nu mai avem alte ştiri despre el până în iunie 1645, când a plecat în Rusia pentru a strânge banii trebuitori achitării celor 1000 de taleri. Presupunem, însă, că va fi participat la acel sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească – convocat de mitropolitul Varlaam al Moldovei -, ca să ia atitudine împotriva Catehismului cu caracter calvin, tipărit la Prisaca în 1642, şi să aprobe cunoscuta replică a mitropolitului moldovean: Răspuns împotriva Catehismului calvinesc. Păstorind aproape trei ani în Transilvania, Vlădica Iorest va fi putut împărtăşi celor prezenţi amănunte interesante nu numai asupra doctrinei calvine, ci mai ales asupra metodelor prozelitiste folosite de cârmuitorii calvini din Transilvania pentru atragerea românilor la confesiunea lor.

În iunie 1645, Mitropolitul Iorest a plecat în Rusia, pentru a strânge ajutoare, aşa cum făcuseră şi alţi ierarhi şi călugări transilvăneni. Avea asupra lui scrisoarea de recomandare către ţarul Rusiei, Mihail Feodorovici Romanov, dată în Suceava, la 2 iunie 1645. Un astfel de act primise şi din partea lui Vasile Lupu. Era însoţit de călugărul Gherman – desigur din mănăstirea Putna – şi de nepotul său, Jurca. La 28 iunie 1645 era în oraşul de graniţă Putivlia (între Ucraina şi Rusia), iar la 24 august, la Moscova. Prezentându-se la biroul ambasadorilor, a înmânat cele două scrisori şi a declarat că „a fost mitropolit în Alba-Iulia şi din cetatea aceasta l-au alungat ungurii, pentru credinţa ortodoxă şi creştinească, şi i-au făcut multe necazuri. A venit pe urmă în Moldova…, iar de aici a plecat să se închine Maiestăţii Sale Ţarului din Moscova”.

Primit într-o primă audienţă, el a oferit ţarului părticele din moaştele Sfântului Dumitru din Tesalonic, primind în schimb felurite daruri şi bani. Se pare că a rămas în Moscova până în primăvara anului următor, din moment ce în octombrie 1645 solicita să i se dea lemne de foc, precum şi permisiunea de a cerceta Lavra Sfântul Serghie, împreună cu cei doi însoţitori. Fiind om de carte, presupunem că în acest răstimp a luat cunoştinţă de unele lucrări teologice scrise în slavo-rusă, a cercetat renumitele biserici ale Kremlinului şi din oraşul Moscova, cele din Lavra Sfântul Serghie a slujit în diferite biserici şi a cunoscut vlădici, preoţi şi călugări ruşi.

Potrivit obiceiului, la plecare se va fi prezentat din nou ţarului, în aşa numita „audienţă de adio”. Am putea presupune că la reîntoarcere va fi cercetat şi Kievul, unde păstorea mitropolitul de neam român, Petru Movilă (1633-1646). Reîntors în Moldova, desigur va fi trimis cei 1000 de taleri în vistieria principelui Transilvaniei.

Şi-a petrecut restul vieţii în mănăstirea sa de metanie, la Putna, unde s-a ocupat în continuare cu studiul, cu săvârşirea de slujbe şi poate cu copierea de manuscrise. A murit la adânci bătrâneţi, după cum aflării dintr-o însemnare slavonă scrisă pe un Minei manuscris pe ianuarie, de la Putna: „Ca să se ştie când a murit Vlădica Iorist, în anul 7186 (= 1678), luna martie 12”. Înseamnă că el îşi doarme somnul de veci alături de marele ctitor al mănăstirii şi apărător al creştinătăţii, Ştefan cel Mare. Probabil că a fost îngropat în afara bisericii, pe latura de sud, unde s-au descoperit mai multe morminte arhiereşti.

Din puţinele izvoare documentare care s-au păstrat, reiese că Mitropolitul Iorest a fost un strălucit promotor al unităţii româneşti, căci, transilvănean fiind, a întreţinut strânse legături cu Moldova, mai ales cu mănăstirea Putna, unde a fost călugărit şi a trăit cea mai mare parte a vieţii, dar şi cu Ţara Românească, unde a fost hirotonit arhiereu. Dar mai presus de toate, a fost un neobosit apărător al Ortodoxiei în Transilvania, suferind, pentru credinţa sa dreptmăritoare, nouă luni de închisoare şi scoaterea silnică din scaunul mitropolitan. Prin stăruinţă în „legea strămoşească”, el a oferit preoţilor şi credincioşilor săi o pildă vrednică de urmat, contribuind la întărirea Ortodoxiei şi la stăvilirea acţiunii de dezbinare sufletească a românilor ortodocşi, patronată de calvini. Dacă la acestea adăugăm şi alesele sale preocupări cărturăreşti, ca şi contribuţia sa la întărirea legăturilor cu Rusia şi cu Biserica Ortodoxă din această ţară, vom avea o imagine şi mai deplină a ierarhului însufleţit de dragoste faţă de Hristos, de pământul strămoşesc şi de neamul său, care a fost Iorest, Mitropolitul Transilvaniei.

Ţinând seama de viaţa sa curată, de năzuinţa după dulceaţa contemplaţiei, dar mai ales de statornicia sa în credinţa pravoslavnică şi de suferinţele îndurate pentru apărarea ei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât, – pe baza unui referat prezentat de mitropolitul de atunci al Transilvaniei, Nicolae Bălan -, ca acest vrednic ierarh să fie cinstit de Biserica noastră ca sfânt mărturisitor al dreptei-credinţe. S-a rânduit ca el să fie prăznuit la 24 aprilie, o dată cu Sfântul Sava Brancovici, urmaş al său, după câteva decenii, care de asemenea a fost întemniţat şi înlăturat din scaun pentru râvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe. Canonizarea lor solemnă s-a făcut în catedrala „Reîntregirii” din Alba Iulia, în cadrul unor slujbe săvârşite de un ales sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în ziua de 21 octombrie 1955.

S-a alcătuit tot atunci slujba şi sinaxarul celor doi Sfinţi Mărturisitori, iar ma târziu, slujba Acatistului, care se săvârşesc mereu, mai ales în catedrala episcopală din Alba-Iulia, deci acolo unde au păstorit ei cu trei veacuri şi mai bine în urmă. În numeroase biserici s-a zugrăvit chipul Vlădicăi Iorest, unii din cei care îmbracă haina monahală îşi iau în călugărie numele său, iar bunii creştini se străduiesc să-i urmeze viaţa de muncă, de rugăciune, de sfinţenie şi de râvnă faţă de credinţa strămoşească.

Pr. Prof. Mircea Păcurariu

Viaţa Sfântului Ierarh Sava Brancovici

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania de altădată şi-a desfăşurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naţionale, sociale şi religioase la care era supus poporul nostru. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria lui, fiind – pe atunci – singura instituţie în jurul căreia se desfăşura întreaga viaţă naţională culturală şi religioasă a românilor. Mitropolia Ortodoxă de aici a avut ierarhi de seamă, care şi-au stabilit succesiv reşedinţa la mănăstirea Râmeţ, la Hunedoara, la Feleac lângă Cluj, la mănăstirea de la Geoagiu şi, în cele din urmă, la Alba-Iulia sau Bălgrad, cum se numea pe atunci. O dată cu păstrarea conştiinţei de unitate naţională românească, aceştia şi-au închinat viaţa trăirii credinţei strămoşeşti şi apărării ei faţă de încercările prozelitiste ale catolicilor, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi ale calvinilor, până la sfârşitul veacului următor. Prin atragerea românilor la aceste două confesiuni – mai ales la cea calvină – nu se urmărea altceva decât înstrăinarea acestora de propriul lor neam, contopirea lor în rândul păturii conducătoare maghiare. Rezistând la încercările prozelitiste ale principilor calvini din Alba-Iulia, – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I, Gheorghe Rakoczy II şi mai ales Mihail Apaffi, toţi din secolul al XVII-lea, – Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhii şi preoţii ei, a izbutit să-şi menţină păstoriţii în dreapta-credinţă, înlăturând prin aceasta, şi primejdia înstrăinării lor ca neam.

Între vlădicii care s-au ridicat cu dârzenie împotriva încercărilor de calvinizare a credincioşilor, trebuie aşezat la loc de cinste şi mitropolitul Sava Brancovici. Spre deosebire de alţi ierarhi anteriori, viaţa lui este cunoscută destul de amănunţit din Cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe. Din acest document se poate afla că viitorul mitropolit făcea parte dintr-o veche familie sârbească, se pare originară din părţile Herţegovinei, din localitatea Korenici. Pe la sfârşitul veacului al XVI-lea, această familiei s-a refugiat în părţile Aradului, din pricina expansiunilor otomane. Trăind atâta vreme printre români, familia Brancovici s-a românizat, fapt desprins şi din semnătura mitropolitului, care apare uneori sub forma „Brâncoveanu”. Din această familie au făcut parte mai mulţi episcopi, care i-au servit de model în apărarea Ortodoxiei.

Viitorul mitropolit al Ardealului s-a născut în jurul anului 1620, în Ineu, primind la botez numele Simeon. A învăţat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, prin Serbia şi Bulgaria şi, în cele din urmă, s-a îndreptat spre mănăstirea Comana, la sud de Bucureşti, unde se găsea vlădica Longhin, unchiul său. Desigur, acolo şi-a completat şi învăţătura. Aflând de moartea tatălui, a doi fraţi şi a unei surori, s-a reîntors acasă, apoi s-a căsătorit şi a avut copii, dar aceştia au murit de mici.

Între timp, a murit Gheorghe Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudenie. Credincioşii de acolo au rugat atunci pe tânărul Simeon să-şi închine viaţa Slujirii lui Dumnezeu ca preot-protopop. Răspunzând stăruinţelor acestora, a plecat la vlădica Longhin, iar de acolo s-au îndreptat împreună spre Târgovişte, ca să-i ceară mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească preot. După un nou popas la Comana, preotul Simeon se reîntoarce la turma sa duhovnicească din Ineu. Dar abia ajuns între ai săi, află că soţia îi murise cu puţine zile înainte de hirotonie, iar bătrâna sa mamă se călugărise. A păstorit mai mulţi ani ca preot-protopop în Ineu, îngrijindu-se nu numai de viaţa duhovnicească a păstoriţilor, ci şi de apărarea lor în faţa cotropitorilor turci. De multe ori, căci ei îşi întinseseră stăpânirea până în apropierea Ineului, pe care principele Gheorghe Rakoczy l-a transformat într-o puternică fortăreaţă (în 1552, Banatul şi o parte din Crişana au devenit “paşalâc”, cu centrul la Timişoara).

Dar în vara anului 1656 se petrece o nouă schimbare în viaţa tânărului preot-protopop din Ineu. Murind atunci mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei, soborul de preoţi şi mireni ortodocşi la Alba-Iulia în vederea alegerii unui nou titular al scaunului mitropolitan a găsit vrednic pentru această înaltă slujire tocmai pe protopopul văduv Simeon Brancovici din Ineul Aradului. Potrivit vechiului obicei, acesta as plecat în Ţara Românească, unde a fost călugărit, sub numele de Sava, în catedrala mitropolitană din Târgovişte, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Erau de faţă: mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei, unchiul său, Longhin, şi alţi arhierei străini aflaţi atunci în capitală. Trecut prin treptele ierarhice şi monahale, în ziua de 16 septembrie 1656 a fost hirotonit arhiereu în aceeaşi catedrală, încărcat cu daruri, oferite de domnitorul Constantin Şerban-Basarab, s-a reîntors la turma sa duhovnicească, fiind primit cu mare cinste în reşedinţa sa din Alba-Iulia.

Deşi îndelungată, activitatea lui ca mitropolit a fost mult tulburată de acţiunea prozelitistă pe care încercau să o desfăşoare printre românii ortodocşi conducătorii confesiunii calvine maghiare, sprijiniţi de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi de schimbările din primii ani ai păstoriei sale.

Pe plan politic, între anii 1657-1662, în Transilvania au avut loc permanente frământări de ordin intern, determinate de luptele pentru putere între diferiţi pretendenţi la conducerea principatului, unii sprijiniţi de turci, alţii de Dieta Transilvaniei. Frământările interne au avut însă şi alte consecinţe şi anume mai multe incursiuni ale forţelor otomane în ţară, în vederea impunerile pe tron a favoritului lor. În astfel de împrejurări, era firesc să ne aşteptăm şi la o serie de neajunsuri pentru mitropolit inevitabile în cazul unor schimbări dese de cârmuituri politici. Sprijinind tendinţa antiotomană a principelui Gheorghe Rakoczy II, contracandidatul său, Acaţiu Barcsay, a înlă¬turat pe Sava din scaun, în iulie 1660, înlocuindu-l cu un cleric rus, Ghenadie, originar din Putivlia, fost preot în Alba-Iulia. Acestuia i s-au impus 13 restricţii, care urmăreau facilitarea acţiunii prozelite calvine; a murit însă la Sibiu în vara aceluiaşi an. Abia noul principe, Mihail Apaffi, numit de turci, – un calvin convins – a acordat lui Sava o nouă diplomă de confirmare în scaunul mitropolitan, cu data de 23 aprilie 1662. De-acum înainte, păstorirea lui s-a desfăşurat fără întrerupere, până în 1680, deşi cu multe neajunsuri, pricinuite de refuzul său de a colabora cu principele şi ceilalţi conducători ai confesiunii calvine.

Cu toate că era într-o situaţie grea, mitropolitul Sava a obţinut totuşi din partea lui Apaffi permisiunea de a face o călătorie în Rusia, după ajutoare, aşa cum făcuseră cu câteva decenii în urmă, unchiul său, Longhin, şi mitropolitul Ilie Iorest.

Călătoria este descrisă, pe larg în Cronica fratelui său, care-l însoţea, dar poate fi reconstituită şi din alte izvoare. A plecat din Alba-Iulia la începutul anului 1668, trecând prin Iaşi, prin Cracovia, unde; a fost primit de regele Jan Kazimierz al Poloniei, ajungând la Moscova la sfârşitul lunii mai. Aici a fost primit într-o primă audienţă de ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici Romanov, care-l primise şi pe Ilie Iorest, şi de la care dobândise mai multe obiecte de cult şi o sumă însemnată de bani. În ziua următoare, a depus la biroul ambasadorilor din Moscova un memoriu, care era un adevărat program de luptă anti-otomană, subliniind faptul că sârbii, bulgarii şi românii “sunt în mare lipsă, necaz şi strâmtorare”, dar „cu oaste gata”. Mi¬tropolitul Sava a „rămas în această capitală până spre sfârşitul lunii august. În ziua de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel slujise în biserica Uspenia din Kremlin, alături de Patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei, acela al Moscovei şi de alţi ierarhi, ruşi sau străini, prezenţi la lucrările unui sinod convocat aici în 1666, pentru judecarea fostului Patriarh Nicon. Tot acum a avut prilejul să viziteze marile monumente de artă, mănăstirile şi bisericile din Moscova şi din împrejurimi, a cunoscut ierarhi, stareţi, călugări şi preoţi ruşi. La 2 august 1668 a fost primit într-o nouă audienţă de către ţar, care i-a acordat un ajutor bănesc substanţial pentru Biserica sa; la sfârşitul aceleiaşi luni a dobândit şi un hrisov, prin care i se asigur privilegiul – nu numai lui ci urmaşilor săi în scaun – să meargă în Rusia după milostenie, la fiecare şapte ani. Înainte de sărbătorile Crăciunului din 1668 va fi ajuns la reşedinţa sa din Alba-Iulia.

După întoarcerea din această călătorie, pentru mitropolitul Sava a început o perioadă de asupriri din partea principelui Mihail Apaffi şi a conducătorilor confesiunii calvine, conştienţi că prin astfel de legături i-a crescut hotărârea de a rezista faţă de noile încercări de calvinizare a Bisericii Ortodoxe. Se adăuga la aceasta şi teama lui Apaffi – om de încredere al turcilor – că Sava urmărise şi interese de natură politică. O primă măsură s-a luat la 20 februarie 1669, când principele, instigat de superintendentul calvin Petru Kovasznai din Alba-Iulia, a dat un decret prin care s-au impus o serie de îndatoriri şi restricţii, urmărindu-se calvinizarea Bisericii româneşti. Între altele, mitropolitul era subordonat superintendentului calvin, atât în hirotonirea preoţilor şi a protopopilor precum şi în destituirea celor nevredri sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieţii, în vizitarea canonică a bisericilor, în revizuirea cauzelor grele bisericeşti şi convocarea şi conducerea sinodului general românesc….

La începutul anului 1670, Vlădica Sava a făcut o călătorie în Ţara Românească. Cu acest prilej Antonie Vodă din Popeşti, împreună cu mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, cu sufraganii acestuia de la Râmnic şi de la Buzău, cu boierii din divan, au acordat o danie anuală de 6000 de bani mitropoliei Transilvaniei. Se continua astfel ajutorarea pe care o dăduseră şi înaintaşii săi, Matei Basarab şi Constantin Şerban, ştiind că aceasta era „ca o corabie ce se leagănă în mijlocul valurilor mării, lipsită de cele din urmă mijloace, stând în mijlocul a tot soiul de eretici de felurite credinţe şi fiind hulită de ei din toate părţile în deosebite chipuri”. În 1672 Vlădica Sava sfinţea mănăstirea Moisei din Maramureş, poate renovată atunci, iar peste doi ani, biserica din Vlădeni, lângă Braşov.

În anul 1657, „având grijă de lucrurile bisericeşti şi multe lipse a preoţilor, a bisericilor şi a creştinilor”, a adunat în sobor pe toţi “juraţii scaunului şi protopopi”, în mănăstirea-reşedinţă din Alba-Iulia. Cei prezenţi – sub conducerea mitropolitului – au luat o serie de hotărâri, care au ajuns până la noi sub forma a două „aşezăminte soborniceşti”. După cuprinsul lor, aceste hotărâri pot fi împărţite în patru grupe. Cele mai însemnate priveau românizarea slujbelor bisericeşti. Chiar în fruntea hotărârilor soborniceşti se afla dispoziţia: „Cuvântul lui Dumnezeu să se vestească în limba noastră rumăneşte creştinilor în biserică şi unde va trebui şi va fi lipsă”. În continuare, apăreau sub o altă formă, măsuri precise împotriva preoţilor care vor sluji tot în slavoneşte. Trebuie subliniat aici că mitropolitul Sava a fost primul ierarh despre care ştim că a dat dispoziţii, în scris privind săvârşirea slujbelor în româneşte. Reţinem apoi că tot acum s-a hotărât ca „vestirea” sau „predicarea” cuvântului lui Dumnezeu să se facă nu numai în biserică, ci „unde va trebui şi va fi lipsă”, iar cărţile româneşti să se ci¬tească aici, dar „şi într-alte locuri unde va fi lipsă”. Se va fi gândit desigur la cununii, înmormântări ş.a. În a doua listă apare şi îndatorirea preoţilor pentru catehizarea copiilor în biserică, măsură care de asemenea se precizează acum, pentru prima oară, în scris. A doua grupă de hotărâri privea disciplina clerului, prevăzându-se pedepse pentru cei care nesocoteau canoanele şi rânduielile tradiţionale ortodoxe. Alte dispoziţii urmăreau înlăturarea superstiţiilor, îndeosebi a celor legate de cultul morţilor, mult răspândite în veacul al XVII-lea. În sfârşit, altă grupă cuprindea măsurile care priveau întărirea vieţii religios-morale a păstoriţilor săi. În acest scop, ei erau îndatoraţi să cerceteze biserica în Duminici şi sărbători, să înveţe Tatăl nostru, Crezul şi Cele 10 porunci, se împărtăşească de patru ori pe an, să respecte pe preoţi, să-şi trimită copiii la biserică ş.a. Din lectura acestor hotărâri adoptate la soborul din 1675, reiese limpede că mitropolitul Sava era preocupat de ridicarea vieţii moral-duhovniceşti a păstoriţilor săi, dar mai ales de înlocuirea limbii slavone în cult cu cea românească, lucru pe care-l realiza şi marele său contemporan, mitropolitul Dosoftei al Moldovei.

În anii următori, datorită înţelepciunii mitropolitului, s-au obţinut din partea lui Mihail Apaffi câteva diplome deosebii de favorabile clerului ortodox. Una dintre ele îi recunoştea toate drepturile şi atribuţiile sale arhiereşti, pe lângă unele înlesniri administrative.

Dar toată această frumoasă lucrare naţională, bisericească şi misionar-socială s-a încheiat în anul 1680, datorită intrigilor noului superintendent, Mihail Tóföi, fost predicator la curtea lui Apaffi, un calvin convins, dar om cult, cu studii în Anglia şi în Germania. Se adăuga şi faptul că tocmai atunci se descoperise un complot îndreptat împotriva lui Apaffi, condus de un magmat ardelean emigrat la Constantinopol, care încercase să înlăture domnia tiranică a principelui. Printre aderenţii acestuia se număra şi Gheorghe Brancovici, lucru pe care-l recunoaşte el însuşi în Cronica sa. N-ar exclus ca la mişcarea anti-apafiană să fi aderat şi mitropolitul Sava, fapt care i-a agravat şi mai mult situaţia. Numai aşa ne putem explica măsurile grabnice de cercetare şi judecare a cazului său.

Din dispoziţia principelui s-a constituit un „scaun de judecată” la Alba-Iulia. Printre membrii lui se numărau câţiva protopopi români filocalvini, ca Ioan Zoba din Vinţ, “împreună cu alţi bărbaţi mireni şi din tagma bisericească ştiutori de legi”, – mai ales maghiari calvini – în total 101 persoane; prim-acuzator era superintendentul Mihail Tóföi, reprezentat prin Ştefan Paloş. În aceeaşi zi s-a semnat sentinţa destituire a mitropolitului – redactată în limba maghiară – din care se constată că era acuzat de o viaţă imorală, că a neglijat mănăstirea din Alba-Iulia şi tipografia. Pe baza acestor învinuiri neîntemeiate, s-a hotărât ca Sava Brancovici „cel până acum vlădică al românilor, să se înlăture şi din dregătoria episcopească şi din cea preoţească, pe temeiul canoanelor 80 şi 81 ale bisericii calvine din Ardeal şi canonul 75 al legii româneşti şi ca persoană infamă, să se dea în mâna magistratului din afară al Măriei Sale Craiului, să facă cu el după Aprobatae constitutiones,, partea I, titlul I, art. 3; însă făcându-se acestea, să fie dator a da seama de averile mănăstirii Bălgradului”. Deci un mitropolit ortodox român era judecat după “canoanele” confesiunii calvine maghiare!

În aceeaşi zi, Apaffi a cerut Sfatului orăşenesc din Sibiu să sigileze de îndată bunurile avute de cei doi fraţi Brancovici în casa în care locuiau cu chirie, atunci când treburile îi duceau în acest oraş. Peste câteva zile, au fost trimişi doi oameni de încredere să execute dispoziţia. Pe lângă veşminte şi vase liturgice, obiecte de argintărie, stofe şi săbii, s-au mai găsit trei traiste cu cărţi româneşti, apoi „o ladă mare pestriţă” în care erau 14 saci cu cărţi; tot acolo s-a descoperit „tipografia, împreună cu toate instrumentele şi cu literele româneşti”; într-un alt sac “cărţi româneşti, maghiare şi latine, 66 la număr, şi un ziar cusut în piele” (probabil jurnalul său personal). În acest inventar impresionează numărul mare de cărţi, mai ales româneşti, dar şi maghiare şi latineşti. Alte cărţi existau la mitropolie, după cum aflăm din aşa numitul “zaconic” sau „cartea legilor”, un fel de statut de organizare a Bisericii noas¬tre din Transilvania, din anul 1680.

După judecată, mitropolitul Sava a fost închis, lucru pe care-l mărturisea Apaffi însuşi în scrisoarea adresată, sibienilor în ziua judecăţii. Iar fratele său, Gheorghe, scria că „fiind suferind de boala podagrei, luându-l cu nemiloasă grozăvie din patul de boală, îl aşezară pe un cal şi îl duseră cu aşa batjocură în pretoriul ighemonului, „unde fu închis în temniţă. Pentru ca după legea lor să poată răpi toate averile lui, închiseră în aceeaşi temniţă cu mitropolitul şi pe unicul frate bun al său, pe Gheorghe Brancovici”. Cronicarul contemporan maghiar, Mihail Cserei, scria că protopopul filocalvin Ioan Zoba a fost „mituit cu daruri” de principe, ca să-l învinuiască pe Sava de imoralitate. Tot el relata că Apaff şi oamenii lui „au prădat întreagă averea” mitropolitului şi că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său, Gheorghe, în Ţara Românească. Acelaşi Cserei afirmă că, după ce a fost arestat, vlădica – deşi bătrân şi bolnav – a fost scos din închisoare numai în cămaşă şi bătut cu biciul „până ce s-au rupt şi au căzut cămaşa… şi carnea de pe dânsul!”. Cronicarul sas, Andrei Gunesch, pe atunci pastor în Petreşti (judeţul Alba), relata şi el că, fiind întemniţat, i s-au aplicat „lovituri enorme”, încît „după puţin timp şi-a dat nefericitul suflet”. Mai târziu, Petru Maior scria că “în castelul e la Blaj al principelui Apaffi, din a cărui poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte, după aceia în besearica cea de la Vinţ înaintea a tot norodul fu în chip de despreoţire desfăcut de vestmintele ceale arhiereşti, după aceaia din nou băgat în temniţă şi de acolo scos în toată vinerea, fu bătut cu toiege până la moarte”.

La scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sava, s-au făcut mai multe încercări pentru eliberarea lui. Fratele său, Gheorghe, a solicitat sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino al Ţării Româneşti şi al lui Constantin Brâncoveanul; viitorul domn. Din raţiuni de ordin politic, Mihail Apaffi a eliberat pe mitropolit din închisoare, la o dată pe care nu o cunoaştem.

Bătrân şi bolnav, acesta a trecut la cele veşnice prin aprilie 1683. La 1 mai din acel an, fratele său dăruia o Evanghelie (tipărită la Bucureşti, 1682) bisericii din Veştem, lângă Sibiu, spre pomenirea la Sfânta Liturghie a „răposatului Sava, mitropolitul Ardealului”.

Din cele prezentate aci, reiese că acest ierarh a fost o personalitate de seamă a vieţii bisericeşti a românilor transilvăneni. Păstorind aproape un sfert de veac în împrejurări foarte vitrege, a izbuit totuşi să-şi apere clerul şi credincioşii în faţa oricăror încercări de înstrăinare de credinţa strămoşească şi de neamul din care făceau parte. Pentru strădaniile depuse de el în acest scop, dar mai ales pentru suferinţele pe care le-a îndurat spre sfârşitul vieţii, cu demnitate şi răbdare creştinească, fost considerat de urmaşi ca un „mucenic” al legii strămoşeşti. De acest lucru ne încredinţează Samuil Micu, care scria; „Tot norodul şi clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrâni au luat (subl. n.s.), că Sava acesta toate întâmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că s-a împotrivit eresului calvinesc şi l-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela”.

Primul cărturar care a ridicat problema canonizării lui a fost August Treboniu Laurian, încă din 1850, când scria: „Sava fu unul din mitropoliţii cei rari şi care merită a fi numărat între sfinţi”. Iar după un sfert de veac, profesorul Ioan Al. Lapedatu, din Braşov, propunea: „Spre a-i dovedi toată recunoştinţa, s-ar cuveni ca noi să semăm pe acest mare bărbat ca pe un sfânt al neamului nostru; să-i dăm onoruri de sfânt, căci a murit pentru Biserică fi naţiune”. Canonizarea lui s-a făcut însă abia în zilele noastre. Ţinând seama de statornicia sa în dreapta-credinţă şi de pătimirea îndurată pentru apărarea ei, Sfântul Sinod al Bisericii strămoşeşti, în şedinţa din 28 februarie 1850 – pe baza unui referat prezentat de mitropolitul Nicolae Bălan – a hotărât ca râvnitorul vlădică Sava, ca şi înaintaşul său în scaun, Ilie Iorest să fie cinstiţi ca sfinţi mărturisitori, în fiecare an, în ziua de 24 aprilie. Canonizarea lor solemnă s-a făcut în catedrala din Alba-Iulia, în ziua de 21 octombrie 1955. După această dată, s-a întocmit slujba care să fie introdusă în Minei în ziua respectivă, precum şi Acatistul lor, s-au ridicat biserici care au ca ocrotitori fie pe unu din ei, fie pe amândoi, iar chipul lor s-a zugrăvit în numeroase biserici, mai ales din Transilvania.

Cunoscând toate aceste fapte din viaţa Sfântului Ierarh şi Mărturisitor Sava, mitropolitul Transilvaniei, să-i urmăm pilda de trăire în credinţa noastră străbună şi să-l rugăm să mijlocească îndurarea Părintelui ceresc asupra noastră asupra binecuvântatei ţări în care a păstorit el însuşi.

Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu

Viaţa Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie)

Până în anul 1978 se ştiau puţine lucruri despre acest sfânt trăitor pe pământ românesc, în străvechea mănăstire de la Râmeţ (jud. Alba), situată pe valea Geoagiului, într-o poziţie geografică de un farmec cu totul aparte. Biserica veche a mănăstirii – lucrată din piatră şi împodobită cu frumoase fresce – datează din veacul al XlV-lea. Prin anul 1762, din ordinal generalului austriac Bukow – trimisul împărătesei Maria Tereza – zeci de mănăstiri şi schituri româneşti din Transilvania au fost arse, distruse cu tunurile sau prefăcute în biserici parohiale. Între acestea se numără şi Râmeţul. A fost refăcută, dar în 1785 a fost distrusă din nou. Aşa se face că mănăstirea Râmeţ a fost închisă şi a rămas aproape pustie. Din când în când mai slujeau aici preoţi din satele învecinate. Abia după realizarea unităţii noastre de stat, deci după 1918, s-au reluat tradiţiile vieţii călugăreşti.

Vieţuitorii acestui sfânt lăcaş de închinare au aflat de la înaintaşii lor că aici, la Râmeţ, a trăit, cu veacuri în urmă, un monah cu viaţă îmbunătăţită, cu numele Ghelasie, pe care credincioşii din partea locului – cunoscuţi sub numele de mocani – l-au cinstit ca sfânt, din neam în neam, până în zilele noastre. Se relatează şi azi unele din minunile săvârşite de acest Ghelasie încă pe când era în viaţă. Călugării de aici – iar din 1955 încoace maicile -, păstrează cu aleasă veneraţie capul acestui „sfânt” canonizat de evlavia populară, ştiind că el are darul vindecării de boli şi neputinţe în popor. Iată cum a fost descoperit acest craniu. Prin anul 1925, în timpul unor mari inundaţii, apele au scos la suprafaţă un craniu galben, frumos şi cu mireasmă plăcută, care a ocolit biserica de trei ori pe apă, după care s-a oprit pe creasta altarului. Tot atunci au fost găsite alte două cranii. Preotul dintr-un sat învecinat, care slujea şi la biserica mănăstirii, le-a îngropat în partea dreaptă a bisericii.

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, s-a aşezat la Râmeţ un călugăr venit de la Muntele Athos (originar, însă, din partea locului), cu gândul de a reface această străveche aşezare monahală, adunând în jurul său mai mulţi ucenici şi începând felurite lucrări de reparaţii. Dar apele vijelioase venite de la munte sau ieşite din pământ au dezgropat din nou cele trei cranii, despre care nimeni nu ştia ale cui sunt.

S-a descoperit curând prin minune dumnezeiască al cui era unul din ele, printr-o femeie, cu numele Maria, din Negreşti-Oaş. Venind această femeie la mănăstirea Râmeţ, i-a spus stareţului că a văzut în vis un porumbel, care a îndrumat-o la Râmeţ (de care nici nu auzise până atunci şi nu ştia unde se află), ca acolo să se atingă de craniul găsit cu ani în urmă, căci acela era al „Sfântului” Ghelasie şi se va vindeca. Într-adevăr, săvârşindu-i-se slujba maslului şi atingându-se de craniu, femeia s-a vindecat. Aceste fapte le mărturisea ea însăşi – venind mereu la mănăstire – până în anii din urmă, când a trecut la cele veşnice. Iată cum s-a descoperit în chip minunat al cui era acest craniu, care de-acum înainte este socotit ca o parte din „moaştele” acestui „sfânt” Ghelasie.

O altă minune s-a săvârşit cu o femeie cu numele Elisabeta, dintr-un sat din Banat (Albina, jud. Timiş), care venind la mănăstire şi dându-i-se spre sărutare moaştele Sfântului Ghelasie, s-a îndoit în sufletul ei de puterea acestora. Şi îndată i s-a umplut mâna dreaptă de un miros greu şi nu mai putea nici să o mişte pentru a se închina. Mărturisindu-şi păcatul, a stat trei zile şi trei nopţi în genunchi, în rugăciuni neîncetate, rugând pe Dumnezeu să o ierte. Rugăciunile ei şi ale stareţului i-au redat sănătatea şi au înlăturat acel miros greu. Şi această femeie venea apoi mereu la mănăstire, rugându-se la moaştele sfântului şi făcând tuturor cunoscută minunea care s-a săvârşit cu ea însăşi.

Tot în chip minunat s-a vindecat şi un sectar din satul Cacova (jud. Alba), care, fiind paralizat, a fost adus la mănăstire, într-un car cu boi. Rugăciunile lui şi ale călugărilor i-au redat sănătatea, încât a plecat la casa lui singur. S-a reîntors, cu toată familia lui, la dreapta credinţă.

Cele transmise prin tradiţie, ca şi aceste vindecări minunate, au fost întregite de cercetările făcute la Râmeţ de un grup de specialişti, în decembrie 1978. Cu acest prilej, s-a descoperit, în biserica mănăstirii, o inscripţie de mare însemnătate pentru întreaga noastră istorie naţională şi bisericească. Este vorba de o inscripţie, redată în limba slavonă, pe un al doilea strat de zugrăveală, care consemna numele „arhiepiscopului” Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crişul Alb şi data de 2 iulie 1377. Din această inscripţie se desprinde constatarea că biserica era zidită cu mult înainte de anul 1377 – de vreme ce suntem în faţa unui al doilea strat de pictură -, că pictura din anul respectiv a fost realizată de un autohton cu numele specific românesc de Mihul, de loc din Crişul Alb şi că tot atunci, în fruntea Bisericii ortodoxe din Transilvania se găsea arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox cunoscut cu numele în această „ţară” românească.

Acest arhiepiscop nu putea fi altul decât călugărul Ghelasie, pe care poporul l-a cinstit ca „sfânt”, poate încă din timpul vieţii. El va fi fost egumen al obştei de la Râmeţ, fiind ridicat apoi la stepena arhieriei. Îşi va fi continuat viaţa tot la Râmeţ, departe de zgomotul lumii şi după ce i s-a încredinţat conducerea vieţii duhovniceşti a tuturor românilor transilvăneni. De altfel, nici n-ar fi putut sta în alt loc, căci numai cu câţiva ani înainte, în 1366, din ordinal regelui Ludovic cel Mare al Ungariei, credinţa ortodoxă a românilor transilvăneni era scoasă în afara legii. Aici, la Râmeţ, va fi strâns tineri la învăţătură, pe care-i hirotonea apoi preoţi pentru satele româneşti ale Transilvaniei, va fi rostit cuvinte de învăţătură către obştea dreptcredincioşilor creştini veniţi la mănăstire – ca şi astăzi – din mari depărtări, în zile de duminici şi sărbători, dar mai ales de ziua hramului acelui sfânt aşezământ, la Sântă Maria mare.

Atât ştim acum despre Sfântul Ierarh Ghelasie. Nădăjduim că noi cercetări istorice, arheologice şi epigrafice vor aduce cu timpul şi alte date cu privire la viaţa şi lucrarea lui duhovnicească şi culturală în mijlocul credincioşilor transilvăneni pe care i-a păstorit.

Ţinând seama de viaţa sa aleasă, de minunile săvârşite de „moaştele” sale, ca şi cinstirea de care se bucură din partea credincioşilor din Ardeal, la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să se procedeze la „canonizarea” oficială a acestui sfânt autohton şi trecerea numelui său în calendarul ortodox. Canonizarea solemnă s-a făcut la Râmeţ la 29 iunie acelaşi an. Pomenirea lui se va face la 30 iunie.

Să ne rugăm acestui sfânt odrăslit din neamul nostru, zicând: „Către tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, înălţându-ne gândurile, cu umilinţă şi cu căldură te rugăm: caută din înălţimea plină de slavă a cerului şi te milostiveşte de suferinţele, durerile, patimile, necazurile, amărăciunile şi strâmtorările noastre. Şi roagă pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru cel ceresc, să ne ierte păcatele pe care, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, le săvârşim neîncetat, ca şi pentru puţina noastră dragoste faţă de El şi faţă de aproapele nostru, rugându-L să fie pururea milostiv şi iertător şi să îndepărteze de la noi toată suferinţa şi durerea. Fii povăţuitorul şi îndrumătorul nostru pe cărările cele necunoscute ale vieţii, pentru ca, urmând pilda credinţei şi a dragostei tale faţă de Hristos, să ne învrednicim de darurile Sale şi trecând din această viaţă, să ne bucurăm împreună cu tine şi cu toţi cei bineplăcuţi din veac ai Domnului, de împărăţia cea nesfârşită a cerurilor, ca acolo, înconjuraţi de cetele îngerilor, să aducem mărire, cinste şi închinăciune lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, în vecii vecilor, Amin”.

* sursa: www.sfintiromani.ro

Leave a Reply